Septembrie este luna începutului, așa o simt mereu, de când eram eu elevă, și chiar și în studenție tot în septembrie mi se părea că începe școala. Luna septembrie e luna de început a devenirii mele ca mamă, luna în care Matei venea pe lume, când altcândva, dacă nu în prima zi de școală, acum 7 ani, 13. Septembrie luni. :)
E o lună care contrastează de multe ori cu liniștea de început de toamnă de afară. E o lună în care e musai să ne grăbim (pentru că așa a intrat în conștiința colectivă), să alergăm, după de toate.... Cumpărături de haine fel și fel pentru copii, că doar începe școala și e nevoie să fim "pe podium", la defilare în curtea școlii, alegerea școlii, dacă nu ai făcut-o deja, adeverințe medicale, rechizite și ghiozdane, cerut zile libere de la serviciu, să le putem face pe toate, emoții de prima zi, de a doua zi, informări peste informări, că mai trebuie una sau alta la școală, la grădiniță, ședințe cu părinții.....o, da, cu părinții, tot mai neliniștiți, panicați, perfecționiști, fixiști. Reguli, reguli, peste reguli. Copii stresați de toată vânzoleala asta. Joaca unde a rămas? A trecut vara cu zilele ei calme, calde, cu joacă de dimineața până seara și a venit toamna, care nu pare a fi decât: TREBUIE, TREBUIE,TREBUIE. Liste de făcut, de respectat, lucruri de bifat, teme de rezolvat și toate în grabă și nu cu drag.
Și în toate astea, NOI unde suntem? Inima noastră unde e? Mai are timp să simtă oare prezentul? Să fie acum, aici, lângă cei care contează cu adevărat pentru ea? ACUM. Nu mâine, poimâine, săptămâna viitoare.....viața viitoare...niciodată.....
Trăim pe pilot automat și ne pierdem pe noi și pe micii noștri, care sunt singurii care trăiesc viața ACUM, dar învață de la noi că alte lucruri contează și că bucuriile mici, ale momentului, sunt fleacuri și avem treburi mai "importante" de făcut. Joaca, un zâmbet sincer cu ochii în ochii celuilalt, o vorbă bună și nu una ascuțită, o atingere reală a celui de lângă noi par să nu mai fie la fel de importante, deși le facem poate în grabă, pentru că, nu-i așa, NU ESTE TIMP....
Seara la culcare ne facem un examen superficial al conștiinței, al balanței dintre ceea ce am făcut bine și ceea ce nu în ziua ce a trecut. Ne promitem că mâine nu vom mai greși, o vom lua de la capăt, și totuși, dis-de-dimineața intrăm în același iureș și vechile metehne reapar, goana e aceeași, privirile lipsite de iubire reapar între oameni. E nevoie de multă muncă cu noi înșine, nu cu alții, de a schimba modul în care privim lumea și ceea ce oferim tututor celor din jurul nostru.
E nevoie să tragem din când în când pe dreapta, să apasăm pentru câteva clipe butonul de avarie, și să ne gândim mai adânc la locul în care e inima noastră, la câte chipuri am înseninat azi, la cât bine pot face și ezit, la câte îmbrățisări au rămas astăzi la mine și nu au plecat spre alții, la cât suntem de absenți din viața copiilor noștri, timp în care ei cresc fără noi, devenind încet încet străini.
Toate astea le trăiesc eu însămi zilnic, sunt frământările mele, pe care le aștern pe hârtie sau le rumeg în gând în drum spre serviciu.... Cad și mă ridic, însă vreau să cred că lupta asta va aduce ceva bun până la urmă, adică o stare de prezență continuă în propria-mi viață și a celor din jurul meu, dragi mie sau nu, pentru că nimeni nu e întâmplător în calea mea, ci îmi este lecție sau îi pot fi lecție.
până și mesajul de pe paharele de cafea ne aminteste încă o dată că nu avem vreme de pierdut, adică suntem mereu pe fugă.
Dar ce-ar fi dacă l-am citi cu alt înțeles? Suntem cei care ar putea înțelege că nu e vreme de pierdut, că putem trăi DEPLIN acum, aici, și că fiecare clipă contează, așa că nu putem fi oricum, dar putem încerca să ne străduim să dăm SENS fiecărui moment ce trece și trecut rămâne....
