Dimineți cu mulțumire

dimineți perfecte de iarnă, cu stele sclipind în soare și lumină multă, peste tot în casă

cu cafea caldă, aromată, tihna mea...

cu planuri, speranțe și gânduri bune spre tot ce va fi

cu ales doar frumosul din jur și oferit doar ce e bun. Ce rost au toate celelalte dacă nu aduc nimic bun, dacă nu oferă liniște și un zâmbet sincer pe chipul celuilalt?

sursă foto

mi-e dor de primăvară, de verde și de semnul unui nou început

a trecut ianuarie în zbor, trec clipele noastre tot mai repede, de aceea e atât de impotant să nu le lăsăm să plece goale, fără să fie pline de sens, chiar dacă par a fi aparent lucruri mici, neînsemnate. Nimic nu e fără importanță în tot ceea ce suntem și facem...

sunt recunoscătoare pentru oamenii buni de lângă mine, pentru cei care rup din timpul lor să ajute, în loc să certe sau să disprețuiască, pentru PRIETENI, pe care știam că îi am Acolo, mereu în inimă, dar, care, exact când te aștepți mai puțin îți confirmă încă o dată dragostea lor

sunt recunoscătoare pentru dragostea infinită a lui Dumnezeu, arată prin oamenii pe care mi-i scoate în cale, așa... pe nepusă masă

sunt recunoscătoare pentru că VĂD toate aceste lucruri

Cât de frumoasă e viața când există un pic de duioșie, o vorbă bună, o mână pe umăr la greu, un telefon care bucură și încurajează, un copil care înseninează încăperea în care se află, instant, fără nici un efort.

sursă foto

Seară cu poezie

Azi au venit cei mici de la grădiniță și mi-au spus că doamnele educatoare le-au citit poezii de Eminescu. Am scos și eu cărțile cu versurile poetului și le-am arătat că avem și noi în bibliotecă. Matei m-a rugat să le citesc și lor. Am ales câteva mai "ușurele ". Au ascultat cuminți, deși știu că nu au înțeles mai nimic. :) La sfârșit, tot Matei a concluzionat: "Mamă, ce grele-s poeziile astea!" :)

Am recitit și eu una dintre poeziile dragi mie, tot mai actuală inimii mele...

google

GLOSSĂ

Vreme trece, vreme vine,                                 
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,    
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

 google

De iarnă

a venit, în sfârșit!

a zburdat prin zăpadă ca un ied :)

joacă cu neaua abia aștenută, intactă pe bănci, în curte la bunici

dimineață de iarnă, caldă, numai bună de săniuș

curtea unor bunici are o pantă destul de abruptă, numai bună pentru sanie. Matei căra sania mea, de când eram eu mică :)

ceilalți bunici au în curte trotuare și teren drept, numai bune pentru pedalat biciclete atunci când e vreme faină

 îngerași în/de zăpadă

 prâslea aproape adormit în leagăn

una dintre bucuriile fiecărei ierni : trântele în zăpadă

cel mai mic, în zăpada mare, nu foarte încântat de mersul greoi prin omăt :)

soare de iarnă

cu sania prin zăpada frământată de atâtea drumuri deal-vale, vale-deal

bucuria primului om de zăpadă, fie el și imperfect, pe căsuța vecinului, cu acoperișul coborât jos de tot, spre fericirea piticilor de a arunca cu bulgări sus pe casă

răgaz după 3 ore de săniuș, bulgăreală, construit om de zăpadă ce se încăpățâna să cadă de pe casă, de făcut îngerași în omăt, de dat în leagăn trei copii, care vor doar taaaare, cu vitezăăă :)

după încercat de adormit bebe în același leagăn, dar era mult prea fain în sanie pentru a pierde vremea cu somnul

de căutat nasturi potriviți, morcov sau ciucălău, căciulă și eșarfă pentru omulețul alb de nea

după schimbat geaca de fâș cu pulover gros și vestă de lână pentru o mai bună mobilitate la sanie

după zeci de urcări și coborâri, în combinări de n luate câte k, cu trei copii pe două sănii, după preferințe, culoarea saniei, echipă etc. :)

A fost fain de tot! Mai vrem!

"Învață-mă bucuria, mamă!"

Am găsit pe site-ul Familia Ortodoxă un articol minunat scris de Alina Mirică, care scrie mereu pentru inima mea. Despre cum pierd cei mici bucuriile adevărate ale vieții, din pricina neputinței sau neștiinței noastre părintești...

"De multe ori, în interminabilele mele plimbări printre copacii cine-știe-cărei păduri, m-am gândit la grija cu care sunt ocrotiți cei mai mărunței până să ajungă să se înalțe, ca ceilalți, deasupra zărilor. Iarna pare că toți cei mai bătrâni se adună în jurul lor, făcându-le cu scoarța lor veche scut trainic în bătaia crivățului. Iar vara, cu o grijă duioasă, le cern deasupră-le lumina soarelui, ducând ei, pe palmele lor de frunză matură, povara arșiței zilnice, lăsând, în schimb, să cadă pe frunzele lor diafane doar atâta lumină cât să le arate drumul spre înaltul cerului. Când însă ajung să se ridice binișor deasupra tufișurilor, cu crengile lor le sprijină urcușul, părând că le țes o plasă de siguranță care nu doar că-i ține deasupra pământului, ci îi și învață frăția, tovărășia. O lecție de care vor avea la rându-le nevoie când vor fi copaci-călăuză pentru cei care abia învață drumul spre înaltul lumii. 

Și tot de atâtea ori m-am întrebat de ce nu putem și noi să facem aidoma copacilor pădurilor? De ce trebuie să lăsăm noi pruncii să poarte zăduful zilei de mici? De ce alegem să-i învățăm gustul usturător al arșiței cu iz de neagră amărăciune, în loc să le cernem lumina cu care îi îmbăiem? De ce îi aruncăm în bătaia vânturilor lumii, care îi aruncă nemiloase dintr-o parte în alta, aiurea, fără direcție, în loc să le stăm alături, ținându-i neclintiți și demni? Unde am fugit noi, copacii mai vechi ai acestei păduri, de-au rămas toți cei mai mititei singuri în fața tuturor celor ce le sunt vrăjmașe? Oare chiar nu ne dăm seama că drumul lor spre înalt, dacă va ajunge vreodată la final, va fi unul plin de zvârcoliri dureroase, care, dacă nu-i vor culca la pământul spre care vor avea veșnic plecate frunțile, cu siguranță le vor umple trunchiul de noduri pietroase, imposibil de vindecat? Și, spuneți-mi: ce fel de copac este acela care n-a văzut niciodată zarea, care n-a întrezărit deloc adâncul cerului, care nu știe decât de unde a plecat, dar habar nu are spre ce se îndreaptă?
Iar evadarea noastră, risipirea noastră departe de ei îi privează de o bogăție de lecții fără de care și-ar uita menirea, originea și destinația. Cu alte cuvinte, și-ar uita propriul lor sine. Iar departe de propriul sine, orice om este rătăcit în lumea care nu-i este acasă.

Lecții date uitării
Multe lecții uităm că trebuie predate copiilor noștri. Iar printre toate aceste momente împreună – pentru că asta sunt lecțiile, prilejuri pentru împreună –, unul dintre cele mai importante este cel al bucuriei. Ați observat că nu mai știm să ne bucurăm împreună?… Nici unii cu alții, nici cu copiii noștri. Și culmea, într-o epocă în care mall-urile și hipermarket-urile sunt pline de rafturi întregi de jocuri care „dezvoltă spiritul de echipă al copiilor dumneavoastră”, care „vă oferă cele mai frumoase clipe petrecute în sânul familiei”, care „vă ajută să deveniți prietenii copiilor dumneavoastră”…


Cheltuim sume frumușele pe astfel de jocuri musai de ultimă generație, musai premiat de cine-știe-ce societate de jocuri din Occident (ei, asta chiar mă amuză de fiecare dată foarte tare) și musai legat de ceva ieșit din comun, ceva breathtaking, ceva șocant, uluitor, senzațional. A, nu! Fără banalul „Piticot” sau „Nu te supăra, frate!”. Ei asta-i bună! În vremurile astea pline de magie, de-alde Harry Potter-i și inele cu tot cu stăpânii lor, cu dulapuri care despart lumi, mai jucăm noi „Piticot”?! Nici vorbă. Trebuie ceva „altfel”. Ceva care să fie cu adevărat ieșit din comun.
Și după o vreme vedem că nici un joc, fie el cât de trendy, cool și alte bazaconii, nu mai reușește să-i bucure pe copiii noștri. Și începem să căutăm altceva. Altceva la fel de trendy, cool și breathtaking, dar care să respecte ce tot spun specialiștii peste tot („peste tot” însemnând, desigur, în mass-media, pentru că ea este tot): să petrecem timp cu copiii noștri.

Și uite-așa ajungem să ne înscriem la felurite „activități care să dezvolte și să aprofundeze relația cu copiii dumneavoastră”. Ne înconjurăm de „specialiști” care să ne învețe limba pruncilor pe care noi i-am învățat să vorbească, dar care, undeva pe traseu, au dobândit alt grai decât cel comun și nu mai reușim să-i auzim, și nici să ne facem auziți. Iar „specialiștii” ne învață (pentru că noi nu știam) că trebuie să facem ceva care să ne apropie de ei, ceva care, de cele mai multe ori, trebuie să ne coboare pe noi la ei, nu să îi urce pe ei la noi. Nu este neapărat rău așa ceva. Depinde însă cum cobor și până unde. Și depinde și dacă nu cumva ar fi fost mai bine pentru el să învețe să urce. Și ne aruncăm cu corzi elastice, sărim cu parașute, escaladăm munți fără coardă, ascultăm muzică rock, în încercarea disperată de-a le învăța obiceiurile, ca să ne putem bucura împreună cu ei.

Când însă nici cele mai extreme activități nu reușesc să ne mai bucure copiii, plecăm în călătorii all-inclusive până la capătul lumii, presupunând din start că și copiii noștri sunt fascinați de aceste destinații exotice cel puțin la fel ca noi. Și, odată ajunși acolo, nu pricepem nicicum ce îi nemulțumește, de ce nu sunt bucuroși, ce le lipsește să fie fericiți, că, uite!, am cheltuit o căciulă de bani ca să-i aducem aici unde, vorba ceea, puțini copii de vârsta lor ajung! Și, uite, au și o persoană plătită ca să stea tot timpul cu ei, să-i „organizeze în grupuri care desfășoară activități interesante de recreere pe grupe de vârste”. Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult de-atât? Și fix în acest punct realizezi că ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să-i oferi bucurii la care alți copii nici nu îndrăznesc să viseze, și că dacă nu este fericit, e problema lui, și nu a ta! Pentru că, iarăși zic, ce-ar putea un copil să își dorească mai mult de-atât?

Supraexcitarea senzorială a copiilor

Daʼ chiar așa! Ce-ar putea un copil să-și dorească mai mult decât atât?! Mai mult decât cele mai incitante jocuri premiate de societăți de premiere a jocurilor (nici nu știam că există așa ceva), mai mult decât cele mai tari gadget-uri, mai mult decât cele mai cool cluburi de activități la care s-a înscris cu prietenul lui, cu partenerul lui de nebunii (tu!), mai mult decât cele mai exotice destinații de vacanță?! Nu știu… o mamă, un tată, poate, și nu un partener de activități extreme?
Păi, nu asta spun specialiștii? Că trebuie să petrecem timpul cu ei?! Să ne bucurăm împreună cu ei?! Asta facem – deci unde greșim?

Greșim în modul în care alegem să ne petrecem timpul cu ei, în modul în care le dezvoltăm abilitatea de-a se bucura. Și noi, și ei am uitat cum să fim fericiți, pentru că, vedeți voi, nimic nu mai pare să ne țină treaz acest sentiment destul de multă vreme. Și orice împreună menit să ne bucure, se termină de cele mai multe ori cu același sentiment de banal, cu aceeași nevoie de și mai mult, de insuficient. Ba chiar, de multe ori, se termină în activități individuale, care doar se desfășoară în aceeași locație, doar că pentru fiecare în parte, în „celula” lui. Ca să nu mai vorbim despre situațiile lamentabile în care el sfârșește conectat la vreun cablu de date, iar eu, frustrat că nici de data asta n-am reușit să-l înțeleg pe micul alien din fața mea, care vine din altă lume și vorbește altă limbă.

De fapt, suferim toți, dar mai ales ei, de o boală specifică secolului în care trăim: boala supraexcitării senzoriale. Copiii noștri învață de mici o lecție nefastă, aceea că este nevoie de fantastic, de extraordinar, de ieșit din comun, de magie, de nefiresc pentru a fi fericiți. Pentru ei, bucuria înseamnă o doză zdravănă de adrenalină. Începând cu Moș Nicolae, care nu mai aduce doar dulciuri, ci daruri ce-l pun în dilemă pe Moș Crăciun (care, pe bună dreptate, nu mai știe cum să-l concureze pe mai tânărul său competitor), și terminând cu sporturile extreme și cluburile dubioase care de multe ori le sunt morminte, nu doar sufletești, ci și trupești, ferească Dumnezeu!

De aceea zic eu că nu știm să învățăm de la copaci, că ne lăsăm pruncii în bătaia arșiței și la cheremul vânturilor. Le dăm de mici supradoze din orice, astfel încât o doză normală să nu le mai trezească nici un fel de gust. Și astfel ajung în orice domeniu să fie călăuziți de această regulă a supraexcitării senzoriale. Și ne mai mirăm de gustul lor pentru extrem, de alunecările lor sexuale care frizează cu animalicul, de morțile lor fulgerătoare care zguduie lumi, răstoarnă ordini sociale și schimbă guverne!

Simplitatea bucuriei

Am uitat, dragii mei buni și frumoși, am uitat cu toții bucuriile simple. Acele bucurii cuminți care au crescut atât de multe generații de Oameni, care te linișteau în loc să te agite, care te adunau în loc să te risipească. Am uitat, de pildă, farmecul unui joc de-a baba-oarba printr-o casă cu miros de lemn și sobă și sunet de toacă așezată la loc de cinste sub icoane! Am uitat de oboseala plăcută și moale pe care o simți în vreme ce te dezmorțești la gura sobei după o zi de săniuș și bulgăreală undeva, pe un colnic, într-o pădure, nu în cine-știe-ce stațiune de fițe, unde un antrenor de schi îți învață copilul să schieze, în timp ce tu bei un pahar de vin fiert la terasă! Am uitat de fericirea pe care o trăiești într-o cameră pe pereții căreia întunericul se aruncă în încleștări cumplite cu luminile jucăușe ale focului din sobă, în vreme ce liniștea solemnă așternută peste voi și peste pruncii voștri este sfâșiată doar de geamătul crivățului de afară, care se izbește neputincios de geamuri și de trosnetul poetic al lemnului de salcâm din sobă! Am uitat de cireșele agățate la urechi, de coronițele de flori împletite pe pajiști, de somnul din iarbă, de bălăceala din iazuri fără clor, de cățăratul în copaci, de „leapșa”, de „ascunselea”, de îngerașii de zăpadă, de țurțuri, de ploaia de zăpadă pe sub cetini scuturate fără veste, de desene pe geamuri înghețate… dar mai ales de bucuria îmbrățișărilor părintești, de bucuria lui împreună.

Și nu vă temeți că este prea târziu! Niciodată nimic nu este nici degeaba, nici prea târziu când vine vorba de pruncii noștri! Chiar dacă îl scoți prima dată din casă, „uitând” din greșeală toate telefoanele acasă, ca să-i arați pădurea iarna, să-l înveți să asculte plânsul sfâșietor al vântului rupt de crengile dezgolite, să-i arați urmele „vulpii de rugină” sau cruciulițele păsărilor care iernează la noi, și te vei trezi cu un puști zgribuluit și înfrigurat, care te va întreba ironic dacă nu era mai fascinantă experiența asta pe laptop, lângă calorifer, ai nădejde! Cu „doza” suficientă de răbdare și iubire, peste care e musai să turnați și puțină rugăciune, va trece cu bine perioada de sevraj și va reuși să se bucure din ce în ce mai mult de simplitatea bucuriei!

Așadar, redescoperiți-vă vouă înșivă, dar și pruncilor voștri, frumusețea bucuriilor simple, care să nu-i epuizeze emoțional repede, pentru a-i lăsa fără vlagă, conectați la cabluri de date pentru un refill, ci care să le hrănească sufletele cu pace, cu trăinicie și cu visare, dându-le prilej de meditație, de adunare în sine și… de zâmbet.
Să ne învățăm, dar, unii pe alții, bucuria!"

 articol apărut în primul număr al acestui an al revistei Familia Ortodoxă

zi de iarnă cernută

dimineața devreme, încă întunecat afară, cu fulgi cernuți din cer

copii cu ochi mijiți a somn, cățărați la ferestre, să vadă IARNA

geamurile deschise larg, de inspirat aerul rece, curat, cu miros de steluțe mici, strălucind la fel de reci

cafeaua savurată în fața ferestrei cu alb, mult alb dincolo de ea

cu motiv de a coborî până la magazin, fără a avea ceva important de cumpărat, doar pentru a respira iarnă, a simți sub tălpi zăpada fragedă, și a mă bucura ca un copil de atingerea fulgilor mici de nea

 

cu oameni mici de zăpadă, lăsați la rece pe pervazul de afară :)

cu momente de răgaz, tot mai puține, dar mai prețioase

Be brave and courageous

God's way is perfect

Așa e întotdeauna!Numai să avem răbdarea și liniștea să ne arate asta.

fără temeri...

 Mi se potrivește perfect numirea anului 2016 - Anul "Nu te teme", așa cum a numit Ann Voskamp un an mai vechi, într-una dintre postările ei.

Enjoy!

"M-am trezit speriată în prima dimineață a noului an. Fermierul se bărbierea în fața oglinzii.
”Ți-e frică? De ce?” mă întreabă el, scuturându-și lama de ras deasupra chiuvetei.
Afară plouă torențial, iar picurii mari de ploaie fac un mare tărăboi la ferestre, ca și cum, prin această revărsare, Cerul ar vrea să curețe pământul întreg.

google

”Îndemnul ”nu vă temeți!” apare în Scriptură de 366 de ori, câte unul pentru fiecare zi a anului.”  îmi spune el uitându-se în oglindă și zâmbind. ”Asta înseamnă, că și în an bisect trebuie să ai suficientă credință pentru a fugi în brațele Sale, în fiecare zi!”

Îmi caut rochia tricotată pentru biserică și încerc să respir tot mai rar, pentru a mă liniști.
Îmi stă înainte un nou an, și parcă nici nu știu de unde să-l apuc, cum să-i fac față, și îmi e frică să dau un răspuns tuturor întrebărilor ce îmi trec prin minte.

Cum să educ șase copii, să spăl câte trei coșuri de rufe timp de 314 zile, să pun pe masă aproximativ 1098 de feluri de mâncare în acest an?
Cum să mă abțin să nu mai mănânc dulciuri și să citesc Cuvântul Său zilnic, să nu mă îngrijorez niciodată, și să îndrept pașii acestor copii spre o relație tot mai aproape și tot mai profundă cu Dumnezeu și în același timp eu însămi să veghez să nu alunec în păcat?
Cred că ar trebui să  botez acest nou an ”Anul – nu te teme!”. Scotocesc în dulap după cizme, și pronunț aceste cuvinte în șoaptă.

Tu cum ți-ai numi anul care îți stă în față? Eu am nevoie de un cuvânt, ca să îi dau acestui an o direcție, un obiectiv.

În 2008 a fost anul ”Eucharisteo”, anul 2009 ”Comuniune”, anul 2010 – ”Anul DA-urilor”, anul 2011 – ”Anul ACUM-ului”. Câteodată mi se pare că anii aceștia trebuie repetați din nou și din nou.

Câteodată nu știi că pășești dincolo de o ușă decât atunci când ești deja înauntru. Și cel mai important aspect nu e camera în care pășești, deoarece orice etapă sau circumstanță aduce posibilitatea unei adânci bucurii și a unei dureri profunde, iar acestea două, întotdeauna se împletesc împreună.



Aceasta e singura destinație la care ajungem cu toții, și întotdeauna e un duplex – bucuria și durerea coabitează în fiecare etapă  a vieții. Și dacă ne legăm tare de El, atât în bucurie cât și în durere toate par și vor fi mai ușor de purtat.

Pot să văd afară pe fereastră cum ploaia cade peste  omul de zăpadă, și totuși acesta pare să reziste.

”Koinonia. Așa voi numi anul ce îmi stă în față – Anul Koinonia.”
”De ce?” mă întreabă fermierul lăsându-și cămașa să alunece de pe umeraș.
”E un cuvânt din limba greacă, ca și eucharisteo”, îî răspund eu.
Îi spun că acest cuvânt koinonia, în greacă înseamnă uniune – comuniune. Niciodată nu voi înceta să am nevoie de asta – comuniune, părtășie cu Dumnezeu în fiecare moment. Iar koinonia înseamnă și comunitate, a comunica.

Am nevoie de comunitatea Trupului, pentru a rămâne într-o relație strânsă cu Capul – Hristos! Am nevoie să descopăr noi canale și modalități de comunicare cu Dumnezeu, cu soțul meu, cu copii. O funie împletită în trei – comuniune, comunitate, comunicare. Koinonia poate fi un colac de salvare care să mă ajute să rezist, să fac față zilelor.

Și mai mult, koinonia înseamnă a împărtăși. A ne frânge pe noi înșine și a ne dărui  cu bucurie altora. Pentru că avem cu adevărat doar ceea ce alegem să dăruim.

Asta înseamnă a fi gata să îmi împărtășesc neputințele pentru a aduce vindecare comunității. Cu toții suntem vase crăpate, dar un lucru e frumos: în mijlocul slăbiciunilor, înfrângerilor, zdrobirii, suntem instrumente în mâinile Vindecătorului.

Asta înseamnă, că în mijlocul zdrobirii și frângerii noastre, noi luăm parte la suferințele lui Hristos, și asta înseamnă comuniune.
Dumnezeu își cheamă oamenii să împărtășească, pentru a urma tiparul vieții lui Hristos, care S-a frânt pe Sine, și S-a dăruit.
Oare mă va ajuta koinonia să îmi accept slăbiciunile și neputințele, în loc să fiu speriată de ele?
Am pornit înspre biserică.

În prima zi a noului an obișnuim să stăm în mijlocul comunității, și să ne plecăm împreună capetele în rugăciune. Începem acest nou an în singurul fel în care putem începe orice lucru – în părtășie cu Dumnezeu.
Poate că în comuniune cu El, în koinonia, voi putea vedea și înțelege altfel unele aspecte ale vieții:

• Să percep fiecare cicatrice ca o operație – modul în care mă transformă tot mai mult în asemănarea cu El.
• Să văd fiecare durere ca o curățare de lucruri ce s-au strâns în mine, pentru a-L cunoaște în moduri tot mai noi, și a-mi aduce aminte mereu că El e suficient.
• Să percep fiecare moment ca un miracol – ca să vad că de fapt totul e har.

Bucuria nu e niciodată influențată de circumstanțe, ci e întotdeauna o rezultantă a comuniunii – a părtășiei zilnice cu El. Bucuria înseamnă a fi mulțumitor pentru toate darurile și momentele, pentru viață  – așa cum vin din mâna Lui.

Oare comuniunea, koinonia, ar putea să îmi transforme anul într-unul fără teamă – Anul ”Nu te teme!”
Mă uit din nou pe ferestră, și iată că omul de zăpadă pare a-și fi regăsit puterea și curajul în mijlocul stropilor de ploaie.
El pare acum tot mai drept, mai sigur, mai puternic…"

dorințe ale inimii

 pentru mine a început anul cu aceeași dorință de a înfrumuseța bucăți de suflet

de a oferi fără să mai am așteptări

de a fi bucurie celor care mă întâlnesc

de a mă opune trăirii pe pilot automat

de a fi mereu prezentă în orice gând ce se pregătește să devină cuvânt

e primul an în care nu am simțit nevoia nici unei liste, plan pentru ce vine, lucruri de bifat

simt că puterea nu e la mine pentru a stabili ce va urma

însă am puterea de a accepta....de a încerca să accept cu inima deschisă și senină rândurile ce urmează a fi scrise pe paginile albe ale poveștii lui 2016

Certitudinea e una singură însă: 

peste toate vreau să fiu : mai blândă, mai calmă, mai senină, mai iubitoare, mai înțelegătoare,  mai sinceră cu tot ce îmi doresc

 

sursa foto

simt tot mai mult că mă obosesc concurența cu orice preț, din orice domeniu al vieții

răutatea gratuită

vorbele înțepătoare

bârfele de orice fel

critica și judecarea celorlalți

sfaturile gratuite

 Anul ăsta voi cerne tot mai atent ceea ce primesc și ceea ce ofer. Fără să mă justific, dar, sper eu, și fără să rănesc.

Darul de cărți merge la.....

 Am intrat într-un alt an. Să vă fie noul drum bun, ca sufletele voastre și să aveți multe motive de a mulțumi lui Dumnezeu pentru toate darurile sale, știute sau neștiute.


Extragerea pentru darul de cărți, acolo unde a fost cazul, am făcut-o cu bilețele extrase de Matei si Teodora.  Să aveți încredere, pentru că nu aveam vreun motiv să fiu părtinitoare, necunoscându-vă pe niciuna dintre voi, însă nu am prea mult răgaz să le rânduiesc frumos, să le așez în boluri și să le mai fac și poze. :) Așadar :


Anca - Doina Blaga - Îndrăznesc să trăiesc sănătos

Ramona - Pr. Constantin Necula - Microfonul cu prieteni

Viorica - Doina Blaga - Carte de bucate pe anotimpuri

Anca Ifrim - Tedd Tripp - Păstorind o inimă de copil

Mihaela - Ioana Chicet Macoveiciuc (Prințesa Urbană) - O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă

Mihaela Mihăilă - Liliana Corobca, Kinderland

Pop Maria - Eckhart Tolle - Puterea prezentului- Ghid practic

Carmen - Muriel Barbery - Eleganța ariciului   

Mădălina - K.V. Zorin - De ce suferă copiii 

Roxana Stan - Eckhart Tolle - Un pământ nou


A mai rămas cartea:

Pr. Dimitrie Bejan - Bucuriile suferinței - Viața unui preot martir

Dacă cineva dintre voi își dorește  această carte, pe lângă cea primită deja, să îmi spună la comentarii. Sau cine nu a participat încă :)

 De asemenea vă rog să îmi lăsați adresa completă pe adresa de email : daruridezicuzi@yahoo.com pentru a putea trimite cartea, însă nu pot să vă spun exact când voi reuși să ajung la poștă.