franturi de suflet

Stau uneori si ma intreb cum ma vad copiii mei, cu sufletele lor mici, pe mine....ca mama.

De ceva vreme simt tot mai intensa lupta de a pastra un echilibru. Si uneori (deseori) e greu. Nu credeam cand auzeam ca "meseria" de mama e cea mai grea. Ba da. Este. Si nu pentru ca e vorba de sacrificiu suprem, ci pentru ca nu inveti decat facand pasii de mama. Si cred ca niciodata nu poti spune ca stii totul. Mai ales daca ai mai multi copii si raportarea la fiecare trebuie sa fie aceeasi si in acelasi timp ....alta.

Copiii te supun in orice moment intalnirii cu tine insati. Niciodata nu am simtit mai profunda intalnirea cu mine, cu adevaratul eu, asa cum simt de cand sunt mama.

De cand vezi cele doua liniute roz si pana la sfarsitul vietii inima va fi in permanenta un mozaic de stari: iubire, teama, fericire nemasurata, nervi, duiosie, asprime, blandete, panica, dor....

Cateodata iti vine sa pleci departe...sa te regasesti, sa te aduni, sa te reasezi in viata ta. Dar nu poti. Pentru ca oriunde ai pleca, inima ii va lua cu ea, mintea va fi mereu la ei si regasirea va fi doar la intoarcerea langa ei.

Darul de a avea copii cred ca mi-a fost oferit tocmai pentru a slefui multe la propria mea inima, care nu stie sa iubeasca neconditionat. Acum zi de zi asta invata. Sau poate ca stie deja.... Limitele sunt mereu si mereu impinse tot mai sus si ma intreb: pana cand, pana unde?.... Pana voi invata sa iubesc neconditionat.

Si stiu ca nu o fac inca deplin, uitandu-ma in ochii lor si vazand dragostea fara limite, fara conditionari, fara jumatati de masura si fara motive. Doar pentru ca sunt a lor. Doar pentru ca sunt ACOLO. Doar atat.

Dragii mei dragi, multumesc pentru rabdarea de a-mi preda cea mai importanta lectie: aceea de a iubi fara cusur, asa cum stie doar inima de copil...si mai apoi cea de mama.