O lectie

Ma uit la Filip minute in sir, ma bucur de zambetele lui, de gangurelile dulci, de privirea care ma cauta prin preajma...si fara sa vreau imi revine deseori in minte ziua nasterii lui, ziua in care poate el ar fi vrut sa mai stea in burtica. Din mai multe motive si la recomandarea medicului am acceptat declasarea artificiala a nasterii, corpul era pregatit pt asta, colul era deschis deja... Travaliul nu a fost exagerat de lung sau de greu, nasterea nici atat, insa bebe mic a suferit cam o zi jumatate dupa aceea...

Stiu ca nu mi s-a spus mare lucru, ci doar atat: e la incubator, la oxigen si caldurica, pentru ca geme...Stiam ca geamatul la nou nascut nu e semn bun, dar imi puneam nadejdea in Dumnezeu si Sfintii Sai ca va avea grija de el. La 4 oe de la nastere, cand m-au dus in salon, mi s-a spus trebuie sa stau in pat, insa eu am mers la el in salon sa il vad. Langa patutul lui, pe un geam, era iconita Sfantului Nectarie, sfantul meu drag. Nu era o intamplare, stiu asta. Intr-adevar gemea...destul de tare. Ma uitam la el si atunci am simtit ce inseamna NEPUTINTA. Nu stiam ce sa ii fac sa ii alin suferinta, pentru ca era clar, nu ii era bine. Am constientizat ca eram oarecum vinovata de suferinta lui, ca poate nu a fost momentul lui sa vina pe lume.

Intrebam mereu ce are oare, poate fi semn de suferinta neurologica sau pulmonara? Asistentele dadeau din umeri, nu imi spuneau nimic, ci doar ca trebuie sa asteptam, sa vedem. Dar asteptarea pentru o mama care isi vede puiul asa, insemna vesnicia! Atunci am inteles ca imi raman armele mele: rugaciunea catre Maica Domnului, care stie ce inseamna sa ai inima stransa pentru copilul tau, si catre Sf.Nectarie, care era langa el, in iconita mica din geam, dragostea din caldura imbratisarii mele si alaptarea.

Am cerut permisiunea sa il iau in brate, pentru ca mi spusese sa nu il manevrez ca il obosesc. Insa, nu voiam decat sa il tin strans langa mine. L-am luat cu grija si pe loc, geamatul a incetat. L-am pus la san si vreme de 15 minute am stat asa. Parca timpul incremenise. Insa, atunci am stiut ca va fi bine! Stiam ca langa mamica lui si cu grija lui Dumnezeu Filip va fi bine si nu va avea de suferit. Nu voiam sa ma dezlipesc de el, insa trebuia sa stea la caldura mai mare si la oxigen. Cum l-am asezat la loc, geamatul a reaparut...

Stiam, insa, ca voi veni iar la el, cat de repede, si il voi tine iar in brate, si ii va fi bine. In salonul meu nu puteam decat sa ma rog si sa ma gandesc ca acum multi ani citisem despre o mamica, careia ii murise fiul la nastere, si l-a tinut 2 ore in brate, dupa care ii revenise pulsul micutului. Eram convinsa ca langa mine se va simti in siguranta si se va adapta mai usor la viata din afara uterului. Mergeam din 10 in 10 minute la usa salonului sa aud daca mai geme, si ma intorceam fie cu lacrimi pe obraz, fie cu nadejdea inflorind in suflet. Ma bucur ca medicul pediatru de garda, imi permisese sa il alaptez de cate ori vreau, desi asistenta insista sa dorm, ca ii da ea lapte praf....

A doua zi mi l-au dat  in salon, si de atunci a dormit doar langa mine in pat si a fost bine. Geamatul nu a reaparut. Sper ca a fost doar adaptarea mai grea la viata reala si ca nu vor fi niciodata probleme cu micul meu ingeras.

Pentru mine a fost o lectie. Nasterea este ceva natural si trebuie lasata sa decurga la fel. Si am mai invatat ca legatura mama-copil este o minune, care face minuni.

Filip, la 3 saptamani

Acum cateva zile am citit articolul asta si asa mi-am amintit tot ce am scris mai sus.