Demnitatea unor altfel de mame

 O minune de articol, publicat in numarul lunii martie 2014 al revistei Familia ortodoxa, care nu lipseste de la noi din casa. Mi-a mers la suflet si am sorbit fiecare cuvant scris cu inima, de o mama deosebita:

 

Căpșorul mic se odihnește liniștit lângă pieptul mamei. Respirația ritmică trădează un somn profund și odihnitor, în undele căruia micul poznaș de 4 anișori se afundase deja, alături de fratele lui un picuț mai mare. Din camera alăturată, cele două surori mai mari încă se mai aud vorbind în șoaptă despre cine știe ce probleme de fete mari și pline de responsabilități. În pântecele mamei, o ființă nouă palpită timid, cu mișcări aproape evlavioase, parcă neîndrăznind să tulbure pacea într-un târziu atinsă, după o zi plină în care viața a fost trăită și cucerită fărâmă cu fărâmă, cu bune și rele, cu bucurii și tensiuni, cu șoapte de alint, dar și cu vorbe tăioase menite să ordoneze micul trib, astfel încât membrii lui să crească, așa cum frumos spunea demult bunica tinerei mame, „oameni demni societății”…

Privirea mamei alunecă în tăcerea deplină pe geamul închis în fața nopții nefiresc de luminoase din cauza zăpezii sub care pământul doarme în tihnită rugăciune, iar gândul, care abia acum se poate auzi pe sine după larma zilei abia apuse, se odihnește câteva clipe în umbra unor rugăciuni pe care le știe, de acum, pe de rost. Abia acum mai reușește să se roage, așa, cu ultimii doi pruncuți adormiți la piept și cu al cincilea încă palpitând în pântece. Cine știe dacă rugăciunea ei o urcă sau o coboară? Genunchii nu mai are puterea să-i plece. Și nici gândul nu curge lin mereu. Firul mângâietor al rugii ei se rupe destul de des… îl împresoară gândurile, ecourile, resturi de amintiri, planuri pentru a doua zi… Dar se înnoadă statornic, reluând, de cine știe câte ori, aceeași rugăciune, cu un fel de conștiință deplină a propriei neputințe, pentru ca într-un târziu să adoarmă, răpus cu o ultimă șoaptă: „Doamne, primește și ruga mea niciodată terminată! Și iartă-mă!”.

Îngenuncheri

Încă o zi din lungul șir de bătălii pe care le duce în tăcere și care trec pe lângă ceilalți nevăzute, de fapt nici măcar bănuite. Pentru că universul ei se construiește după alte coordonate, în ciuda multiplelor eforturi conștiente sau inconștiente ale celorlalți, rude, prieteni sau neprieteni, de a-l deconstrui. Dar, ca orice luptător încercat în focul atâtor confruntări, le rezistă acestora nu cu eroism, ci cu duioșie, cu răbdare și, mai ales, cu nădejde. Cu o speranță tainică pe care, târziu, după ani de căderi și ridicări, a învățat-o. Nu a descoperit-o. Nu a primit-o. Pur și simplu a învățat-o. A învățat speranța din propriile greșeli, din propriile înșelări, pe care Cineva i le deconspira statornic, fără asprime, ci cu o iubire mai presus de iubirea pe care o întâlnise aici, jos, între oameni. Și iubirea aceasta nu fusese singurul lucru pe care îl descoperise altfel decât în lumea ei. Aflase că există și o altfel de demnitate, o demnitate a cărei existență nici măcar nu o bănuise, dar pe care o aflase la capătul unui lung, foarte lung șir de îngenuncheri, de frângeri ale propriei demnități, așa cum i-o predase lumea cetății din care făcea parte.

Prima sa îngenunchere, prima dată când își pierduse demnitatea lumească s-a petrecut în fața propriei mame, care o privea uimită, rostind cu o surprindere ce o dezgolea de toată demnitatea ei tinerească: „Eu chiar nu pot să înțeleg cum tu, o fată atât de inteligentă, poți să ai astfel de preocupări?! Nu-mi dau seama cum poți crede miturile astea copilărești! Ce – Doamne, iartă-mă! –, tu nu ești un copil oarecare!”. E drept, nu era un copil oarecare, ci unul care la cincisprezece ani absolvise primele opt clase cu media 10, câștigase o mențiune la Olimpiada națională de limbă și literatură română și una la Olimpiada națională de biologie, intrase prima pe listele de admitere la cel mai bine cotat liceu din județ… dar care întâlnise o bunică în haine călugărești ce îi arătase, într-o vară, un punct luminos. Un punct care, în timp, devenise o vâlvătaie. Și astfel, spre surprinderea multora dintre cei mai apropiați, începuse să meargă constant la biserica de lângă blocul în care se născuse și crescuse arid până atunci. Și de acolo venea tot mai cufundată în gânduri, în analize, în căutări, purtătoare de „miturile” pe care le resimțea ființial legate de ea. Vorbele mamei sale îi trântiseră la pământ prima dată demnitatea. O ridicase timid, prăfuită și mototolită, și continuă să meargă mai departe – e drept, ușor dezorientată, dar, în același timp, trasă de un dor inexplicabil. Și lupta ei se dublă. Continuă să câștige premii la Olimpiadele naționale la care mergea, continuă să ocupe mereu unul din primele locuri peste tot unde se afla, dintr-o nevoie de a demonstra tuturor care așteptau de la ea performanțe că nu și-a pierdut demnitatea, iar „miturile” nu o descumpăneau.

A doua pierdere a demnității s-a petrecut în fața profesoarei universitare care îi oferea posibilitatea de a deveni preparator universitar, coordonator al centrului de carte al secției de Studii Americane. O ofertă pe care nici nu îndrăznise să o viseze, pe care oricine altcineva ar fi apucat-o cu ambele mâini, dar căreia ea îi întorcea spatele, nu fără regrete. Era soția unui preot, într-o parohie aruncată de cooperativizarea comunistă undeva, în pâlnia Bărăganului, unde „nu plouă și nici avioanele nu zboară, coană prioteasă, că-i ceru’ bombat și toate lunecă pe lături” – așa cum filosofic explica bătrânul ce locuia în căsuța aflată peste drum de casa unde cei doi tineri stăteau cu chirie. Purta în pântece primul copil primit de la bărbatul pe care îl iubea și căruia, în tainița inimii și în fața lui Dumnezeu, îi promisese să îl urmeze oriunde. Între această viață a ei și cea care i se deschidea glorios înainte se căsca o prăpastie de netrecut. Erau două realități perfect incompatibile. Și, îngenuncheată, urmărită de privirea nu doar nedumerită, ci și ușor ironică a reputatei profesoare, a trebuit să-și ridice din nou demnitatea terfelită prin refuzul absolut nebunesc, să o arunce peste prăpastia grozavă și să treacă într-un echilibru surprinzător spre mai departe. Încă ținea la demnitatea ei lumească, pe care cetatea i-o așezase pe un piedestal impunător, așa că se încăpățână să o târască după ea. Pentru că din toate aceste căderi, aripile ei se trezeau din ce în ce mai ciuntite. Ceva din acele „mituri” îi spunea că poate și trebuie să zboare. Dar aripile nu o ajutau. De parcă cineva (demnitatea?) i le tăia sau i le îngreuna sistematic.

A treia și cea din urmă pierdere o suferise… oare când? Da, nu o suferise într-un moment oarecare. A treia și cea din urmă pierdere a demnității sale lumești se petrecuse treptat, în etape, iar la sfârșit întregul edificiu cedase, ca un uriaș puzzle tridimensional. Fusese ca un iureș de mici atentate reușite la adresa demnității. Un întreg arsenal dibaci, de la priviri surprinse, apoi ironice și, într-un sfârșit, batjocoritoare, până la remarci inconștiente, apoi voite și, în final, rău intenționate. Și toate legate nu de femeia din ea, nici de profesionistul care nu se dezmințise niciodată, în ciuda unor uriașe, neștiute eforturi, ci de mama cea născătoare de prunci. Într-un fel ciudat, pe care niciodată nu reușise să îl înțeleagă, cetatea socotise că demnitatea, așa cum o cunoșteau cetățenii ei, nu era compatibilă cu statutul de mamă născătoare de prunci. Era compatibilă cu desfrânarea, cu homosexualitatea, cu crima – dar nu cu maternitatea! Femeia putea foarte bine să fie superba, eleganta și foarte deșteapta amantă a cuiva, cu sau fără un rang anume, dar nu mamă a mai mult de doi, hai!, trei copii. Putea să fie îndrăgostită de o altă femeie. Cetatea nu socotea că astfel demnitatea ei este știrbită în vreun fel. Ca orice ființă vie, cetățean al cetății, și femeii i se garanta dreptul la demnitatea de a alege liber pe cine iubește, pe cine urăște, pe cine ucide în pântece. Dar nu i se garanta dreptul de a-și păstra demnitatea dacă aducea pe lume mai mult de trei prunci. Aici intervenea libertatea celorlalți de opinie și exprimare: „Iar? Ești însărcinată din nou?”, și privirea din spatele cuvintelor care îi „respectau decizia” continua: „Câtă ignoranță! Aș fi crezut că are mai multă minte! Doar nu mai suntem în Evul Mediu. Sunt atâtea mijloace de contracepție! Auzi, patru copii?!”.

Sigur, erau și cei apropiați care se socoteau îndreptățiți la comentarii mai „profunde”: „Îți asumi o mare responsabilitate! Cu ce o să-i crești? Ce le poți oferi, când sunt atât de mulți?”. Și zâmbetul ei tăcut răspundea: „Iubire! Prezență! Preocupare! Atenție! Mângâiere! Jertfă! Pe mine, în fond și la urma urmei! Tot ceea ce femeile de carieră încearcă să suplinească prin bone, cadouri, vacanțe, tolerarea unor mofturi, care mai târziu devin excese!”. Și răspundea cu tăcerea, pentru că știa că toate celelalte femei demne ale cetății făcea același lucru. Se jertfeau. Doar că se jertfeau profesiei, prietenilor, conceptelor care înrâureau viața cetății. Toate se jertfeau pentru că așa a fost, este și va fi veșnic scris în genetica femeii: să se ofere cetății. Doar modul în care o fac le diferențiază.

Feministele strigau din rărunchi: „Și tu? Tu nu contezi? Uită-te la tine! Deja îți pierzi libertatea! Te consumi în atât de multe nopți pierdute, te îngrași, te ridezi, te plafonezi, îmbătrânești și mori! Și, când tragi linie și aduni, ce rămâne?”. Și privirea ei amuzată le răspundea: „Eu, în mai multe exemplare mai bune! Rămân eu, mereu mai tânără, cu fiecare nou prunc în care sădesc un strop din mine!”.

Și rudele, îngrozite de avertizările specialiștilor: „A cincea sarcină și a patra cezariană, îți dai seama?! Ești inconștientă! E o crimă să aduci copii pe lume în astfel de condiții! Îi condamni, pur și simplu! Dacă mori, copiii cine ți-i crește mari?”. Și, plecând din nou spre mai departe, tânăra mamă le răspundea: „Cine i-a crescut și până acum – Dumnezeu!”. Și demnitatea lumească abia se mai zărea din colbul ulițelor cetății, târându-se fără vlagă și fără convingere în urma unei mame tot mai puțin convinsă de valoarea ei.

O lecție de zbor

Până într-o zi, când o pasăre bătrână, care nu mai avea nimic de pierdut, ba, dimpotrivă, se afla într-un punct al drumului său prin cetatea pe care o păstorea în care putea să piardă totul sau să câștige totul, a adunat toate mamele cu demnitatea lumească aproape pierdută și le-a învățat să zboare.

Era într-o Duminică a Mironosițelor, o zi în care Biserica prăznuiește toate femeile, dar cu precădere mamele. O zi, alta decât cea de 8 martie, atât de cunoscută de cetate, în care mamele care dăruiseră lumii prunci cu adevărat vii și frumoși sufletește, mulți, mult mai mulți decât le permitea compatibilitatea cu demnitatea lumească, erau sărbătorite. Ziua în care aceste mame primeau un alt fel de demnitate.

Bătrânul Episcop făcu un gest pe care nimeni din nici o cetate nu ar fi îndrăznit să îl facă: le dezlegă pe mame, sub privirile soților și pruncilor lor, de vechea lor demnitate și le dărui una nouă, veșnică, pe care nimic din regulile nici unei cetăți nu aveau cum s-o întineze vreodată – pentru că ea nu se găsea aici, printre oamenii cu aripi tăiate, ci sus, acolo unde doar cei care știau zborul puteau urca. Și le descoperi o Taină: ele erau câteva dintre multele mame care așază viața lor și a familiilor lor la temelia cetății. Ca pe o piatră, din multele pietre pe care se construiește cetatea. Doar că unele sunt din granit, un granit pur, veșnic, durabil, altele sunt din felurite tipuri de calcare, mai mult sau mai puțin poroase, care în timp se erodează, iar altele sunt pur și simplu bule de aer închise într-o coajă subțire, netrainică, pe care și cel mai subțire firicel de apă curată o sparge. Le mulțumi pentru toate pietrele puse la temelia cetății. Erau pietrele care puteau să țină pe umeri totul, chiar și atunci când toate celelalte pietre calcaroase s-ar fi erodat. Apoi le luă de pe umeri o parte din poverile inerente unei mame cu mulți copii, ca zborul să le fie mai lin. Și le aruncă înspre sus, spre locul din care aveau să se întoarcă acasă cu un alt fel de demnitate.

O minunată lecție de zbor… un zbor pe care nici pasărea tânără care avea să păstorească cetatea în foarte scurt timp nu reuși să-l mai curme, cu toate că le așeză, din nou, poverile pe umeri, amintindu-le, cu tăcerea sa lipsită de explicații, de locul pe care regula cetății îl atribuia celor care sfidau teluricul și scrutau înălțimile. Zadarnic, căci mereu tinerele păsări zburătoare, cu toate poverile reașezate cu dărnicie pe aripi, se ridicau în zbor, urmate de pruncii lor, deveniți, la rându-le, paseri zburătoare, trase în sus de un alt fel de demnitate, pe care nimic nu putea să o mai șubrezească vreodată.

Îndrăzniți să zburați!

Cu dragoste, pentru mamele cu un alt fel de demnitate,

Alina Mirică

Zile cu soare

Ce bine e cand vine soarele si pe strada noastra. Zilele astea chiar am profitat de soare si nu am ratat micile plimbari, joaca in nisip, mersul in parc, la tobogane. Daca eu simt nevoia sa stau afara cat mai mult timp, ce sa mai zic de iezii mici, care abia asteapta sa iasa la aer. Matei, cum vede soarele la geam, imi spune: "Mamiiii, uite soarele...Mergem afara?"

Iti schimba ziua lumina asta din ferestre, aerul caldut de primavara, ciripitul de pasarele, si ele la fel de melancolice dupa zilele bune ca si noi...

Ce anotimp frumos are bebe mic pentru a veni pe lume....Cu flori fel de fel in jur, cu parfumul lor, cu Sfintele Pasti aproape, cu hainute uscate frumos in soarele cald. Ieri am luat cateva lucrusoare pentru el si ma uitam indelung cat pot fi de mici....parca am uitat cum e sa ai bebe asa mic, desi am trait asta si acum 2 ani, si acum 4.... Matei a incercat mult si bine sa probeze salopetica pentru bebe si nu intelegea de ce nu ii vine si lui. Se consola mereu cu ideea : "Lasa, mami, ca atunci cand am sa fiu mic o sa imi vina!"...Da, dragule, asa cum spui.:)

Miercuri am facut comanda la Libris si ieri am si primit coletul cu carti. A sosit cartea pe care mi-o doream de ceva vreme, "Splendida cetate a celor o mie de sori", deocamdata doar am rasfoit-o. Insa, am citit in cateva minute o carticica ce m-a pus serios pe ganduri si a schimbat in sufletul meu cate ceva din ce greseam, ca mama, sotie, femeie. E vorba de "Decalogul femeii", scrisa de Laura Chilnicean.

Imi doresc sa schimb asa multe in mine, sa fiu calda ca o zi de soare, sa pot oferi numai cuvinte de mangaiere, sa fiu odihna pentru cei din jurul meu. E o lupta de zi cu zi, dar merita pentru fiecare zambet adus dragilor mei si pentru fiecare bucurie din privirea lor, fara a astepta multumiri sau recompense, ci doar atat, pentru ca din iubire trebuie sa fiu asa.

Minunata piatra de alaun

Imi doresc de multa vreme sa renunt definitiv la deodorantele antiperspirante clasice, desi antiperspirant e impropriu spus, pentru ca un deodorant bun nu inhiba transpiratia, ci doar impiedica formarea bacteriilor ce duc la mirosuri neplacute. Am incercat fel si fel de deodorante asa-zis BIO, dar nu am fost multumita deloc. Nici de protectie, nici de senzatia de lipicios de pe piele. Insa, gandul ca deodorantele cu aluminium zirconium pot duce la cancer de san pentru ca sunt folosite zilnic, ani de zile, si sunt mii de studii pe tema asta, m-a facut sa nu renunt la ideea de a inlocui cu ceva chimicalele de zi cu zi, folosite cu rol de deodorant.

Asa ca am decis sa iau si eu renumita PIATRA DE ALAUN, desi aveam si despre ea aceeasi parere, cum ca ar fi la fel ca celelalte deo bio. Dar m-am inselat amarnic si tare-mi pare bine. E o minune a naturii aceasta piatra care nu e altceva decat o sare, care se gaseste sub forma de cristal translucid, alb şi inodor. Piatra de alaun 100% naturala provine din minele de alaun din Siria sau din zacamintele de suprafata.

Are o multitudine de intrebuintari, eu afland de curand, ca acel creion pe care il folosea bunicul dupa barbierit, era de fapt piatra de alaun, care il proteja impotriva iritatiilor si a sangerarii cauzate de lama de ras. Tot asa, unele persoane fac o pudra de spalat pe dinti din bicarbonat, sare si pudra de alaun, tocmai pentru ca aceasta din urma ajuta in problemele gingivale, probleme care nu sunt rezolvate nici de pe de parte de zecile de feluri de apa de gura de pe piata, care garanteaza lucrul asta.

In cazul meu, am testat-o si timp de 48 de ore nu am avut  nici o nevoie de deodorant, si nu pot spune ca nu sunt activa, cu doi copii mici, cu curatenie, cu urcat coborat scari de 3 etaje cu doi copii dupa mine, cu haine de iarna inca etc. Sotul meu e la fel de multumit, desi se stie ca barbatii sunt mai activi sau transpira mai mult decat femeile. Ma asteptam sa fie reticent, dar acum foloseste doar piatra,atat  pe post de deodorant cat si ca aftershave.

Am gasit aici mai multe informatii despre acest produs, pe care de altfel le-am gasit si pe ambalajul pietrei de alaun cumparate:

Piatra de alaun 100% naturala este un deodorant antibacterian ce se aplica pe pielea umeda, sau se umezeste piatra, aceasta formand o pelicula fină, sarata, usor alcalina, prevenind dezvoltarea bacteriilor responsabile de mirosurile neplacute.
Piatra de alaun 100% naturala depune pe piele microparticule atunci cand este umezita, caci este solubila in apa. De aceea trebuie să fie folosita pe pielea umeda, dupa dus sau ras, sau se poate inmuia in apa si aplica pe pielea uscata. Nu exista nicio restrictie cat priveste zonele care pot fi tratate extern: fata, axile, maini, picioare – atata vreme cat nu o inghititi si clatiti cu apa.

Avantajele pietrei de alaun

Piatra de alaun 100% naturala este hipoalergica. Fara miros si cu un risc alergic scazut, poate fi folosita atat de persoanele alergice, cat si de femeile insarcinate care nu pot suporta anumite mirosuri in timpul sarcinii.
Daca va lipseste parfumul, puteti sa umeziţi Piatra de alaun 100% naturala cu cateva picaturi de ulei esential sau o apa florala, in locul apei.
Piatra de alaun 100% naturala de 120 gr are o durată de utilizare indelungata, de minim 12 luni, ceea ce reprezinta un avantaj.
Piatra de alaun 100% naturala este aşadar utilizata:
• ca deodorant pentru ca regleaza transpiratia si lupta impotriva mirosurilor neplacute.
• ca after-shave: pentru a calma pielea
• pentru a preveni cresterea parului sub piele si a opri sangerările de la taieturi dupa ras sau epilat
• pentru a ingriji acneea
• pentru a calma iritatiile datorate de piscaturi de insecte

Piatra de alaun 100% naturala este lipsita de conservanti, aditivi, coloranti, alcool. Nu contine parabeni, aluminiu, emulgatori sau alte substante toxice daunatoare sanatatii si poate fi aplicata pe toata suprafata corpului.
Piatra de alaun 100% naturala mentine pielea proaspata si deodorizata toată ziua. De asemenea, permite pielii sa respire lasand porii liberi si reducand transpiratia fara sa o blocheze - lucru esential pentru sanatatea d-voastra.
Piatra de alaun 100% naturala nu lasa urme pe haine (pete sau senzatii de praf).
Piatra de alaun 100% naturala poate fi utilizata si pentru a reduce sangerarea in taieturi minore, etc.
Femeile care se epileaza trebuie sa stie ca, epilarea cauzeaza microfisuri ale pielii.
Este preferabil sa evitati aplicarea deodorantului obisnuit, care conţine substante chimice daunatoare sau a cremelor cosmetice cu continut de ingrediente chimice, dupa ce v-ati epilat.
Anumite substante chimice ale deodorantului clasic risca sa penetreze prin aceste microfisuri, intrind pe aceasta cale în circulatia sangvina, imbolnavind organismul.
De aceea este ideal sa folositi piatra de alaun 100% naturala după orice tip de epilare sau barbierit.
Datorita calitatilor sale astringente si a componentilor naturali, poate fi folosita si impotriva acneei.
Utilizarea Pietrei de Alum in caz de piscaturi,
intepaturi, iritatii la copii si adulti.
Piatra de alaun 100% naturala calmeaza iritatiile, inchide microfisurile pielii si nu permite dezvoltarea infectiilor .

Piatra de alaun 100% naturala creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii bacteriilor si calmeaza instantaneu piscaturile de insecte .
Piatra de alaun 100% naturala reduce umflatura si roseata, facand sa dispara mai repede intepatura.
Poate fi folosita fara probleme la copiii care sunt alergici la piscaturile insectelor .
Se aplica pe locul piscaturii, reducand inflamatia pielii si calmeaza mancarimea cauzata de piscatura insectelor.

Ce stim despre Piatra de Alaun?

Potasiu de Alaun 100% natural si aluminiul sunt două substante total diferite cu formule chimice distincte.
Piatra de alaun 100% naturala contine molecule de potasiu de alum care nu sunt absorbite de piele, deoarece au ioni incarcati negativ. Apa are greutatea moleculară de 18 iar o molecula a Potasiului de Alum are greutatea de 474,38.
O molecula de potasiu de alaun in solutie este hidratata de 24 de ori si are in consecintă o greutate moleculara de 654.
Asadar, Piatra de alaun 100% naturala poate fi folosita cu incredere pentru ca este total inofensiva, caci oxizii si hidroxizii de aluminiu pe care ii elibereaza la contactul cu pielea sunt din punct de vedere chimic extrem de stabili. Ei nu pot sa reactioneze in acest stadiu cu pielea si nu pot sa elibereze aluminiul. Nu patrund in epiderma, pentru ca nu sunt solubili.

Produsul dureaza 12 luni, daca este folosit zi de zi. Este valabil 24 de luni de la deschidere, adica de la prima umezire si costa chiar foarte putin.

Pregatiri pentru maternitate

Se apropie incet incet momentul intalnirii cu bebe mic din burtica si deja simt ca trebuie sa imi fac bagajelul pentru maternitate. E adevarat ca avand experienta primilor doi copii imi e usor sa stiu exact de ce am nevoie la nastere, pentru mine si pentru omuletul sosit pe lume. Acum insa, grija mai mare o voi purta in suflet pentru cei mici ramasi acasa, nu ca nu ar fi ingrijiti perfect de tati si Bica, ci pentru ca asa e mama, trebuie sa isi faca ea griji pentru toate....

Abia astept clipa in care il voi tine in brate pe micul prunc, care sper sa fie sanatos si cumintel, si mai ales, abia astept momentul primei intalniri cu fratiorii lui, pe care ii tot aude de cateva luni bune cum se cearta, cum rad, cum ciocanesc in burtica sa vada daca da din picioruse bebe mic....:)

Traieste clipa

"Traieste clipa! Pentru ca trecutul e tot trecut orice am face, viitorul e tot viitor orice am face, prezentul este numai în posesia noastra. Bucura-te de prezent, de ceea ce Dumnezeu ti-a rânduit, nu sta mereu cu fata înspre trecut sau cu fata înspre viitor, caci pierzi prezentul. Ce valoare vor avea faptele noastre, gândurile noastre, lucrurile pe care le facem noi azi, pentru cei de mâine?… Ma impresioneaza foarte mult când vad cum înghite timpul totul si numai ceea ce este drept, cinstit, curat ramâne si este mai puternic decât timpul."

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice

google.com

Inceput de Post Mare

"Vanitatea postirii" este periculoasă și merge la braţ cu condamnarea. Fratele tău mănânca pește în prima săptămână a Postului Mare, în timp ce tu stai pe pâine și apă? Nu e treaba ta. El bea lapte, dar tu nici zahăr nu pui în ceai? Tu nu ai de unde să cunoşti caracteristicile organismului său. A mâncat o crenvuşcă și a doua zi a mers la împărtăşire, atunci când tu ţii post euharisic început înainte de Priveghere? Este hotărârea sa și a duhovnicului său, care i-a permis împărtășania.
"Vanitatea nepostirii" care ne aduce în faţă şi un alt personaj actual, vameşul care se mândreşte că nu e fariseu. El nu foloseşte untdelemn – în schimb eu fac o sută de metanii înainte de somn! El nu consumă deloc alcool – în schimb eu mă căiesc în fiecare duminică!


Şi în genere, mai puțin să discutăm despre alimente. Nu contează cât de ştiut nu ar fi acest adevăr, totuşi îl vom repeta perioada Postului Mare – nu este doar o schimbare a regimului alimentar. Vegetarienii nu mănâncă niciodată produse animaliere şi de Dumnezeul aceasta nici nu-i apropie, nici nu-i îndepărtează.
Continuarea versetului : « ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu», — este perfectă pentru perioada Postului Mare, când lecturii sfintei scripturi -a Cuvântul lui Dumnezeu - i se acordă o atenție deosebită.
Pentru Postul mare ar fi posibilă recitirea întregii Evanghelii. De asemenea, în această perioadă în biserici se citește zilnic Vechiul Testament. Este util a se citi din Sfinții Părinți - "Scara Raiului ", Filocalia, tâlcuiri la Evanghelie ."

Şi în cele din urmă, cea mai importantă regulă a Postului Mare – să nu uităm pentru ce există această perioadă.
Postul Mare – este timpul așteptării Învierii Mântuitorului. Dar nu o simplă aşteptare, ci una de acţiune. Vom încerca să trecem cele patruzeci de zile împreună cu Hristos, să venim la mormântul lui Lazăr, cu Domnul să intrăm în Ierusalim, Îl vom asculta în Biserică, ne vom împărtăşi împreună cu apostolii la Cina cea de Taină, îl vom urma în ducerea Crucii spre Golgota, unde ne vom alătura suferinţei Maicii Domnului şi ucenicului iubit...

 

 În cele din urmă, împreună cu mironosiţile ne vom apropia de mormântul deschis şi din nou vom trăi bucuria:

Nu este aici. Hristos a Inviat!

 

 sursa textului

Zi de martisor

 

De azi e primavara in calendar. Afara, insa, zilele sunt la fel de mohorate de vreo saptamana incoace...Astept cu nerabdare soarele, care parca face dintr-o zi banala una minunata! Iubesc lumina si sunt usor influentabila de vremea mohorata, parca totul e si mai gri cand soarele nu e pe cer.

Ziua de 1 martie mi-e tare draga, imi aminteste mereu de scoala, de emotia cu care pregateam martisoarele pentru colegi, intre doua foi, asa incat sa ramana atele de martisor neincalcite.:) Doar in Moldova, la noi, cred ca e traditia ca de 1 martie baietii/barbatii sa primeasca martisor, ca mai apoi, de 8 martie, fetele/femeile sa primeasca flori, cadouri, dulcegarii...

Aseara mi se confirma asta din plin. Sunt sunata de mamica unui coleg de gradi al lui Matei sa ma intrebe daca sunt de acord sa fie stransi bani pt a cumpara fetitelor de 8 martie tortulet si suc, ca de, ieri baietii au primit martisoare...Matei a fost doar 3 zile la gradi in semestrul acesta, zile care ne-au adus tuturor o viroza cum nu am avut niciodata. Asa ca nici ieri nu a mers si uite asa a ramas fara martisor. Dar, pentru ca e parte din "sistem", si pentru ca e baiat trebuie sa se conformeze si sa serbeze cum se cuvine ziua femeii, ........, femeii de 3-4 ani..... Asa ca nu ne ramane decat sa cumparam tort, noi mamicile de baietei, si sa ma pregatesc sa ii tot raspund la intrebarile legate de ce sarbatorim, dar a cui e ziua, dar..dar...dar...

In rest, mi-as dori mai multa simplitate, mai ales sa ne invatam copiii bucuria gestului simplu, bucuriei primaverii, a mugurasilor care plesnesc pe copaci, a ghioceilor iviti din zapada ramasa pe ici pe colo, bucuria de a sarbatori ziua de 8 Martie ca fiind ziua mamei. Eu asa mi-o amintesc. De 8 martie, mama primea flori si martisor, si doamna invatatoare, care pentru mine era mama de la scoala. Oare de ce o floare si un martisor inocent nu mai e suficient? De ce vrem mereu mereu tot mai mult, tot mai scump, tot mai la moda, tot mai de firma etc?

Imi doresc tare mult sa reusesc sa le insuflu picilor mei dragostea pentru frumosul simplu, autentic, lipsit de kitch, de lux, de non-valoare.

Pana atunci ne bucuram de floricele crosetate de mami, facem din ele martisoare pentru toti din familie si cumparam flori pentru bunicile picilor, mamele noastre dragi.