Absenţa lui Dumnezeu

"Aş dori să vă arăt ce trebuie să ştie şi să facă cel care doreşte să se roage.

 Sursa

Aşadar există de la început o problemă foarte importantă: situaţia celui pentru care Dumnezeu pare să fie absent. Desigur, nu mă refer la o absenţă reală - Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat -,ci la felul in care percepem această absenţă.

Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o astfel de situaţie?

În primul rând să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat, dacă L-am putea forţa să se întâlnească cu noi, atunci nu ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. 

O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi mai mult decât ne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele 23 de ceasuri şi jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la uşa noastră iar noi răspundem cu "Sunt ocupat, îmi pare rău!" sau când nu răspundem defel sau nici măcar nu auzim bătaia în uşa inimii noastre, a minţii noastre, a conştiiţei noastre, a vieţii noastre?

Aşadar, suntem într-o situaţie în care nu avem nici un drept să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, pentru că noi suntem absenţi într-o măsură mai mare decât este El vreodată.

Pentru a-L întâlni pe Dumnezeu trebuie să ai ceva în comun cu El, ceva care să dea vedere ochilor tăi şi simţire simţurilor tale."

 

Sursa 

Mitropolitul Antonie de Suroj "Şcoala rugăciunii" pag. 38-39