joi, 6 iulie 2017

de ce

În ultima vreme am fost întrebată de ce nu mai scriu.... 

Pentru că starea mea nu mai e de mult timp una care să aștearnă pe hârtie lucruri senine... Nu fac decât să las timpului răgaz să așeze el lucrurile, așa cum stie să o facă mereu. Între timp încerc să caut frumosul clipei, al lucrului mărunt, așa cum am făcut o bună bucată de vreme, până să fi uitat...

Tot mai mult mă caut pe mine însămi, sunt într-o perioadă în care îmi dau seama că de fapt nu mă cunosc îndeajuns. Cărțile îmi sunt aliat, ca de obicei, iar răspunsurile vin, de unde mă aștept mai puțin. Se spune că în momentul în care începi să cauți ceva, drumul e pe jumătate parcurs. Citesc tot ce prind despre esența omului, despre puterea gândului asupra a tot ceea ce suntem sau vom deveni, despre resursele nebănuite ale firii noastre. 

Mă bucură aceleași lucruri: un cer cu nori și soare, apusurile, librăriile (Cărturești 💗), părinții mei, copiii mei, ai mei, toți ai mei,  cafeaua bună, dovezile de prietenie, de la și înspre mine, un motan, greierii la ceas de seară, răbdarea celorlalți, noblețea, un compliment venit din senin, o vorbă bună la nevoie.... 

Este atâta frumos în viața asta, atâta suferință, atâtea lecții de învățat, atâtea lucruri pentru care să fii recunoscător, atâta plus și minus, atâtea suișuri și coborâșuri....și mă simt ca un copil care abia învață să meargă prin viață.


 bine e să fii motan :)

cerul meu

dealul meu cu liniște și lumină de apus

Clujul meu iubit, cel mai iubit

în pauza de cafea

picături de teorie, în oceanul de practică

La portile disperării....o carte răscolitoare: VIAȚĂ fără nici un menajament.


"Plecăm. Plecăm mereu...

Spre alţii. În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo-colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp-uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum, dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur, mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni ‒ chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.

În tot acest timp, unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni care au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? ". Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi...

Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm și începem să ne căutăm pe noi înşine. Poate că oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de-abia după ce ne-am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni-i apropiem pe alţii și ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de-abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine."

fragment "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet




12 comentarii:

  1. Interesant fragment. M-a pus pe ganduri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce veste buna...deci e in regula daca nu sunt atrasa de aceasta alergare de colo-colo "plecari, iesiri, cluburi, sala..." Si eu care credeam ca am o problema.
    Mi-ar placea sa cred ca fac parte dintre "...unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor..."
    Te imbratisez draga Claudia, si mutumim ca imparti cu noi din starea ta si din lecturile tale. Cu siguranta sunt de folos si pentru altii.

    RăspundețiȘtergere
  4. M-a rascolit fragmentul...este atat de adevarat ...atat de trist pana la urma.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Minunat scrie Alexandra Svet. Floarea din asfalt e o carte pe care mi-o doresc tare mult, dar inca nu am apucat sa o iau.

      Ștergere
  5. Frumoasa postare!
    Ma bucur enorm ca ati scris din nou pe blog.
    Numai bine!
    Corina

    RăspundețiȘtergere
  6. Iti doresc sa te regasesti sa sa te redescoperi asa cum iti doresti..
    Cred ca framantarile astea ne dau de cap tuturor la un moment dat..si mie,si tie si altora
    Eu am ales,deocamdata ,sa traiesc acum-ul acesta asa cum imi este oferit...
    O saptamana frumoasa..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu traiesc acum-ul, pt ca n-am incotro, dar cand astepti o moarte in familie, e destul de greu....

      Ștergere
    2. Draga de tine.....Dumnezeu sa va intareasca!

      Ștergere

Multumesc pentru vizită! O zi cu soare!