joi, 9 martie 2017

de azi

Am început o carte minunată, despre care am aflat dintr-o recenzie a părintelui Constantin Necula si am avut încredere să merg pe mâna lui :) E vorba despre Cu ultima suflare, scrisă de Paul Kalanithi.

La treizeci si sase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit ca sufera de cancer la plamani. A fost inceputul unei schimbari tragice: medicul care trateaza pacienti in faza terminala s-a transformat intr-un pacient care se lupta sa traiasca. Iar viitorul pe care si-l imagina impreuna cu sotia s-a evaporat.
Cu ultima suflare este cronica transformarii sale dintr-un naiv student la Medicina, care se intreaba ce inseamna o viata plina de sens, in neurochirurg, in pacient si intr-un tata care trebuie sa-si infrunte propria moarte.
De ce merita traita viata? Ce faci cand viitorul ramane un etern prezent? Ce inseamna sa ai un copil cand nu mai ai sansa la viata? Iata cateva dintre intrebarile la care autorul acestei marturii profund emotionante cauta raspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditatie de neuitat despre infruntarea mortii si un elogiu al vietii.
Cu ultima suflare este un gest emotional care a meritat: o induiosatoare si meditativa cronica de familie, dar si despre medicina si literatura. In ciuda tonului intunecat, poarta un mesaj pozitiv.“
The Washington Post





 

 Până una alta mă bucur de soarele care a devenit tot mai darnic și mai cald în a-și împărți razele cu noi, cei sătui de frig și griul de afară. În zilele libere, printre zecile de cerințe ale micilor mei care devin tot mai mari, continui să profit de o pagină dintr-o carte bună, de o cafea aromată, de flori vesele, de frânturi de cântece și poezii de ziua mamei, de o vorbă cu oameni deschiși la minte și la inimă și încerc să reînvăț exercițiul mulțumirii, pentru tot ce mi se întâmplă bun sau nu. 😊


 martie

 dulce pentru pici

a doua carte ce imi umple spațiile libere :)
ferestre cu tălpițe :)
și fotografii minunate, de la LORETA


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

După ceva tăcere.....

... incerc să aștern și aici câteva gânduri, nu de alta, dar am fost rugată să nu las praful să se aștearnă. :)

Anul a început exact așa cum e de la jumătatea celui ce a trecut: un mozaic cu multe, uneori prea multe piese : vise, bucurii, rugăciuni, dureri, iluzii, tristețe, speranță, muncă, efort, perseverență, culori, lumină, întuneric, sănătate, boală, liniște, haos, oameni, acțiuni, promisiuni, emoții, gânduri, gânduri, gânduri.....

Ce a adus nou anul, deși nu țin la astfel de obiceiuri de început de an, de sfârșit de an, este faptul că nu simt nevoia să mă mai plâng de nimic. Iau totul EXACT așa cum e. Cu încercarea de a mă adapta mereu și mereu noilor situații, noilor persoane ce îmi apar în cale, noilor stări prin care trebuie să trec. Mi se pare esențial pentru a merge liniștită mai departe. Să nu mă mai opun, să nu mai duc lupte de principii, de a convinge pe unul sau pe altul, ci de a merge drept pe calea pe care SIMT că trebuie să merg, convinsă de valorile în care cred și de la care nu mă abat. Chiar cred că fiecare lucrușor prin care trecem are propria sa lecție pentru noi.

Dincolo de toate aceste gânduri, viața curge lin, deși o simt năvalnic, și nopțile rămân refugiul meu de liniște, în care meditez, citesc, mă adun, pentru ca a doua zi să mă risipesc iar....

Ultima carte ce m-a ținut strâns legată de ea, a fost O fată ca tine.  Am ales-o pur și simplu din Auchan, citind in diagonală câteva pagini. E minunată, despre viața adevarată, din timpul războiului, despre dragoste si puterea de a lupta, deși aparent ai avea zero șanse. Minunată!


În rest, mă bucură aceleași lucruri: soarele, oamenii buni, o zambilă cumpărată din supermarket deși intrasem pentru tăiței, o cafea fierbinte într-o după amiază grea, o crăciuniță și un chiparos ce îmi înveselesc fereastra din bucătărie. :)
Viața e minunată, e un dar ca nici un altul, chiar dacă uneori ni se pare grea... și chiar este....






pătuțurile noi ale piticilor, deși în sertar dorm eu, contrar previziunilor :)

da, tot mai mult irosim timpul, deși suntem conștienți de asta....

Steaua Crăciunului, încă e frumoasă, și chiparosul meu drag

 o altă carte faină de tot, despre pelerinajul El Camino

Am citit zilele acestea ceva cu care mă identific tot mai mult, pe zi ce trece, semn ca nu eram chiar asa...  Zi de zi, îmi dau voie să fiu unicul scriitor al vieții mele. Asta e tot ce-mi doresc: să fiu un suflet viu în propria-mi viață!