sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Ce-ţi spune inima ta de mamă?





"Scriam acum 2 saptamani despre a fi doar mama si atat. Comentariile facute de voi, mamele, mi-au dat material de simtit si reflectat. Si de uitat iar adanc in mine, la ce se misca in mine insami atunci cand ma asez cuminte in realitatea de a fi doar mama, si atat.

Cea care incepe sa tipe cel mai galagios este acea parte din mine, care vrea sa fie CINEVA. E nevoia de a avea o pozitie sociala recunoscuta si apreciata, de a avea un statut, de a ma simti apreciata, validata, admirata si aplaudata de altii. Chiar si aici, in micul paradis unde traiesc, mame, tati si persoane diverse din jur indeamna si se autoindeamna la a face mai mult, a fi mai mult, a demonstra mai mult… pana cand nevoile imediat exprimate si comunicate de copiii din dotare trag din nou semnalul de alarma: am nevoie de tine, fii aici, cu mine, prezenta, mama!
Slujba de mama pe bune ca nu e deloc stralucitoare: cam avem un pic de burtica, sanii deveniti elastic de la alaptat, haine patate de noroi/mancare/vopseluri de pictat/muci/etcetera, timp de cosmetica mai deloc, parul prins pe repede inainte cu ceva, acolo, ca sa stea, interactiunea cu ceilalti intrerupta la fiecare 3 minute de cate o cerere de glas subtirel, apoi definitiv oprita de o cazatura cu bicicleta, soldata cu au, ma doare si un rau de lacrimi, ceea ce solicita luat in brate, pupat, mangaiat, cantat cu mana pe locul dureros, ca sa treaca, spalat muci, lacrimi si noroi, alaptat ca se cere si mami, mi-e foame, vreau ceva de papica, vreau si eu sa vad cum faci papica, acuma stai cu mine sa mananc… si uite asa am uitat si despre ce vorbeam si cu cine si raman la a fi doar mama si atat.

Da, nevoia de a fi si eu cineva e aia care tipa cel mai tare.
Si pe urma vin in vizita niste oameni, care observa asa, tacuti, interactiunea mea cu copilul si se trezesc ca incep sa vorbeasca si sa imi spuna ca sunt un model de urmat pentru ei despre ce inseamna a fi mama dedicata si ca copchilul e o minunatie de fericit si sociabil si sigur pe el si adorabil si ca daca ar fi mamele toate asa dedicate alta ar fi treaba in lumea asta si ca eu cum fac sa… si cum fac sa… si in situatia X eu cum am sau as fi procedat… si in momentele astea imi dau seama ca uite, hmm, poate sunt deja cineva si numai eu nu reusesc sa vad asta la mine insami?
Pentru ca, vedeti voi, nevoia asta de a fi CINEVA ascunde de fapt o buba pe care o avem cu totii: lipsa de auto-stima. Lipsa de iubire de sine. Lipsa de auto-apreciere. Lipsa de conectare cu adevaratul cantec al inimii noastre.

Credeti sincer ca exista vreo INIMA de mama pe lumea asta care isi indemne posesoarea sa nu isi alapteze copilul, sa il lase sa doarma singur de la zero luni, sa il lase acasa in grija altcuiva, sa il trimita la gradinita de la 1 an, sa nu ii raspunda la plansete si la nevoile de a fi ascultat, vazut, alintat, alinat, ajutat, alaptat… credeti ca exista vreo inima de mama pe lumea asta care ar putea vorbi altceva decat limbajul IUBIRII?
Credeti sincer ca exista vreo INIMA de mama pe lumea asta care sa ii spuna posesoarei ei «du-te, amazoana mea, baga sedinte, rapoarte si intalniri cu clientii, de dimineata pana seara, si lasa ca mama pentru copil e altcineva, va reglati voi cand o mai creste odrasla si o intelege ce treaba importanta ai tu de facut pe planeta asta, acuma vezi-ti de serviciu, termina cu dulcegariile si statul acasa degeaba»… credeti ca exista vreo inima de mama pe lumea asta care sa puna nevoile si indemnurile societatii inaintea nevoilor si indemnurilor iubirii?

Insa pentru ca noi insine ne tratam cu refuz cand vine vorba de a ne auto-iubi, aprecia, respecta, si su
ntem primele care sa ne biciuim, sa ne privim critic si sa ne spunem in ureche ca nu meritam nici mai mult, nici mai bun,  ajungem sa cautam tot timpul iubirea, respectul si aprecierea altora: a celor de langa noi si, mai dureros, a societatii. A unei societati, din pacate, atat de deconectata de adevar, de iubire, de natural, incat a ajuns sa considere normal ceea ce este, de fapt, complet bolnav. A unei societati care ne spune ca, daca vrem sa existam, trebuie sa jucam dupa regulile ei.
A incuraja o mama sa nu alapteze. Sa isi lase bebelusul sa doarma singur. A incuraja o mama sa plece cat mai curand de langa copilul ei, pentru a obtine un loc, pentru a «merita» sa fie in societate, pentru a castiga bani ca se a se intretina, este profund bolnav. Este o paradigma pe care o tot repetam de niste sute de ani, creand monstri.

In timp ce a fi parinti din inima pentru copiii nostri, a le dedica lor si noua insine tot timpul, atentia, iubirea si prezenta noastra, a crede in noi si in cantecul inimii noastre, care este mereu, invariabil conectat cu perfecta armonie a Divinitatii inseamna a schimba paradigma. Inseamna a ne reintoarce la adevarul din noi insine. Inseamna a vindeca societatea. Inseamna a ne vindeca pe noi. Inseamna a crea, in loc de monstri, copii fericiti si iubitori, care vor sti natural, din cantecele inimilor lor, ce inseamna a trai in armonie cu ceilalti, cu natura, cu ei insisi, cu tot Universul.

Articolul asta lung de azi vrea sa zica de fapt un singur lucru: mamelor care sunteti doar mame, si mamelor de la birou si de la fabrica si din piata, mamelor de pe oriunde ati fi si in orice fel va simtiti ca sunteti CINEVA in viata asta… intrebati-va INIMA care este cantecul inimii voastre. Unde va mana cantecul asta si cum? Ce va spune despre voi si copiii vostri? Ce gasiti acolo, in inimile voastre? Poate nu o sa auziti cantecul imediat. De fapt, dureaza un pic pana sa ne acordam urechile la soapta inimii. Insa simpla intentie de a va conecta cu inima e capabila sa mute muntii. Simpla intentie de a vrea sa auziti cantecul inimii voastre declanseaza schimbarea paradigmei.
Cresteti-va copiii din bucuria inimii. Indiferent sub ce forma se exprima bucuria asta, pentru fiecare.
Din inima de mama, cu dragoste…"

sursa: http://www.urbankid.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Multumesc pentru vizită! O zi cu soare!