vineri, 13 octombrie 2017

culegând nectarul zilelor

Viața chiar e pe clipe. Trece ca un abur. Și pe lângă grija de a aduna comori acolo Sus, clipă de clipă, mai adunăm și altele aici jos, care să ne bucure totuși și clipele degrab trecătoare, mulțumind că suntem....că sunt....

 toamna perfectă : soare, călduț, frunze foșnind, clipe singură, eu cu mine și cu toamna :)

dimineți libere de sâmbătă
 Mi se par terapie, momentul meu cu cei mici, în care facem activități ÎMPREUNĂ, ne uităm la desene sau ne jucăm de-a școala de acasă 

povești de seară, frunze la presat
 Primăvara în pagini, toamna la geam

 
anytime is coffee time

07:00 AM lovely

my favorite things :)

9 ani cu binecuvantare

alergătură, trezorerie, documente, grabă, de așteptat copil de la școală, de încropit un fel de mâncare...și totuși....e timp ca toamna să îți rămână în inimă și-n galeria telefonului 💗

după-amieze cu carte, ce necesită un creion cu vârf bine ascuțit :)

orașul înflorit

o zi de joi oarecare, liberă, după amiază, orele 17, film la cinema, singură. 
Mi-am dorit să fiu la premieră și mi-am făcut un cadou, copiii fiind la bunici. :) 5 oameni în sală. Cu atât mai bine.
Un film plin de înțelesuri pe care le găsești în tine.  Un film la care îți pare rău că se aprind luminile, pentru că ai mai vrea să privești înțelesurile inimii tale...  
OCTAV, superb!
(Click pe OCTAV pentru thriller)


sâmbătă, 16 septembrie 2017

septembrie

Septembrie este luna începutului, așa o simt mereu, de când eram eu elevă, și chiar și în studenție tot în septembrie mi se părea că începe școala. Luna septembrie e luna de început a devenirii mele ca mamă, luna în care Matei venea pe lume, când altcândva, dacă nu în prima zi de școală, acum 7 ani, 13. Septembrie luni. :)

E o lună care contrastează de multe ori cu liniștea de început de toamnă de afară. E o lună în care e musai să ne grăbim (pentru că așa a intrat în conștiința colectivă), să alergăm, după de toate.... Cumpărături de haine fel și fel pentru copii, că doar începe școala și e nevoie să fim "pe podium", la defilare în curtea școlii, alegerea școlii, dacă nu ai făcut-o deja, adeverințe medicale, rechizite și ghiozdane, cerut zile libere de la serviciu, să le putem face pe toate, emoții de prima zi, de a doua zi, informări peste informări, că mai trebuie una sau alta la școală, la grădiniță, ședințe cu părinții.....o, da, cu părinții, tot mai neliniștiți, panicați, perfecționiști, fixiști. Reguli, reguli, peste reguli. Copii stresați de toată vânzoleala asta. Joaca unde a rămas? A trecut vara cu zilele ei calme, calde, cu joacă de dimineața până seara și a venit toamna, care nu pare a fi decât: TREBUIE, TREBUIE,TREBUIE. Liste de făcut, de respectat, lucruri de bifat, teme de rezolvat și toate în grabă și nu cu drag.

Și în toate astea, NOI unde suntem? Inima noastră unde e? Mai are timp să simtă oare prezentul? Să fie acum, aici, lângă cei care contează cu adevărat pentru ea? ACUM. Nu mâine, poimâine, săptămâna viitoare.....viața viitoare...niciodată.....

Trăim pe pilot automat și ne pierdem pe noi și pe micii noștri, care sunt singurii care trăiesc viața ACUM, dar învață de la noi că alte lucruri contează și că bucuriile mici, ale momentului, sunt fleacuri și avem treburi mai "importante" de făcut. Joaca, un zâmbet sincer cu ochii în ochii celuilalt, o vorbă bună și nu una ascuțită, o atingere reală a celui de lângă noi par să nu mai fie la fel de importante, deși le facem poate în grabă, pentru că, nu-i așa, NU ESTE TIMP....

Seara la culcare ne facem un examen superficial al conștiinței, al balanței dintre ceea ce am făcut bine și ceea ce nu în ziua ce a trecut. Ne promitem că mâine nu vom mai greși, o vom lua de la capăt, și totuși, dis-de-dimineața intrăm în același iureș și vechile metehne reapar, goana e aceeași, privirile lipsite de iubire reapar între oameni. E nevoie de multă muncă cu noi înșine, nu cu alții, de a schimba modul în care privim lumea și ceea ce oferim tututor celor din jurul nostru. 

E nevoie să tragem din când în când pe dreapta, să apasăm pentru câteva clipe butonul de avarie, și să ne gândim mai adânc la locul în care e inima noastră, la câte chipuri am înseninat azi, la cât bine pot face și ezit, la câte îmbrățisări au rămas astăzi la mine și nu au plecat spre alții, la cât suntem de absenți din viața copiilor noștri, timp în care ei cresc fără noi, devenind încet încet străini.

Toate astea le trăiesc eu însămi zilnic, sunt frământările mele, pe care le aștern pe hârtie sau le rumeg în gând în drum spre serviciu.... Cad și mă ridic, însă vreau să cred că lupta asta va aduce ceva bun până la urmă, adică o stare de prezență continuă în propria-mi viață și a celor din jurul meu, dragi mie sau nu, pentru că nimeni nu e întâmplător în calea mea, ci îmi este lecție sau îi pot fi lecție.

până și mesajul de pe paharele de cafea ne aminteste încă o dată că nu avem vreme de pierdut, adică suntem mereu pe fugă.
Dar ce-ar fi dacă l-am citi cu alt înțeles? Suntem cei care ar putea înțelege că nu e vreme de pierdut, că putem trăi DEPLIN acum, aici, și că fiecare clipă contează, așa că nu putem fi oricum, dar putem încerca să ne străduim să dăm SENS fiecărui moment ce trece și trecut rămâne....


miercuri, 9 august 2017

amintiri

Au plecat și zilele de răgaz ale concediului. Tot marea a fost cea care ne-a potolit setea de plecare și anul acesta. E ciudat cum pentru un om care nu iubește apa, mai ales întinderile mari de apă, tot marea e cea care, în dimineți și seri mai ales, ca niciunde altundeva, e aducătoare de o pace anume, pe care nu o regăsesc la munte de exemplu. Probabil așa se explică dorul de mare, care, an de an, face oamenii să revină să o vadă. 

Nu au fost zile de relaxare neapărat, pentru că dacă inima nu e liniștită, nici tihna nu e deplină, dar am învățat că viața poate fi trăită și din momente, iar acestea să aducă multe motive de a mulțumi Cerului, pentru darul de a fi. 

Cele mai dragi mi-au fost diminețile, pe care am încercat să le fac doar ale mele, cu muzică în căști, cafea fierbinte și pagini de carte. Asta e liniștea mea, de la care nu fac rabat. 



E minunată singurătatea, nu pe termen lung neapărat, însă e dătătoare de multe răspunsuri dacă ai răgazul de a sta doar tu cu tine, de a te întreba și a-ți răspunde, de a așterne gânduri pe o hârtie, chiar de o arunci apoi... Nu degeaba Părinții Bisericii, atunci când căutau răspunsurile profunde, le regăseau mai cu seamă în singurătate. E terapie și e la îndemână, din fericire.

marea dimineața

culori-odihnă

flori primite cu orișice ocazie de la dragii mei

medicamentul "bunătate".... l-aș prescrie pe rețete

o altfel de ciocolată la cafea :)

Ce ne-am face fără ei, copiii noștri, dacă nu ne-ar scoate cu veselia și joaca lor din toate depresiile, închipuite sau nu, din toate stările în care nu îți permiți să cazi atâta timp cât trebuie să îi crești, frumos, fără tristeți nenumărate, fără bucuria unei zile noi, plină de motive de a mulțumi.

așteptare....pe o bancă, în soare, în curtea Institutului de Oncologie, citind pe telefon pagini de carte-terapie.
  VIAȚĂ, pur și simplu. Nu trebuie decât să ACCEPȚI tot ce îți e dat să trăiești și să înveți lecția ce decurge de acolo

 răspunsurile vin în inimă tot de Sus, atunci când de multe ori nu le mai cauți

după-amieze în culori

darul de azi :)

Simt nevoie de o carte care să mă prindă între paginile ei. Am citit o recenzie despre ea, mi-a plăcut,  am intrat în Cărturești și a mea a fost. 


Un citat de azi:

"Dintre cei care mă întreabă ce fac, dar nu îmi ascultă răspunsul, și cei care nu mă întreabă nimic, îi prefer pe ultimii." Ion Sabin Pop

joi, 20 iulie 2017

pentru că...

Pentru că viața nu e numai cancer, suferință și deznădejde, ci e un întreg, în care bucuria nu ar fi deplină fără suferință, iar suferința nu ar avea sens fără bucuria ce-i urmează, am decis să fur din nou clipe senine și să mulțumesc pentru fiecare dintre ele, Lui bineînțeles....

- pentru candela aprinsă
- pentru ruga inimii
- pentru copii, pentru toți copiii pământului care ne învață cum e să simți frumos
- pentru dimineți cu râsete, cafea și pietre de argint


- pentru prieteni ce te au în inimă
- pemtru examene trecute
- pentru vești bune din locuri mai puțin fericite
- pentru flori mov de hibiscus


- pentru așteptarea dimineților cu miros de mare
- pentru copiii care te scot din deznădejde
- pentru zilele calde, cerul senin, irish coffee și un pin umbros și parfumat

 - pentru toată nădejdea, care de Sus este, pogorând de la Tine, părintele Luminilor...


Citisem un lucru zilele astea, referitor la neputința de a ne ruga. Spunea acel părinte, că atunci când nu te poți ruga, privește cerul numai și pe loc te va copleși un sentiment de recunoștință și de recunoaștere a Celui ce a făcut cerul și pământul, și un dor de întâlnirea cu EL te va acoperi. Am simțit de nenumărate ori asta, poate de aceea iubesc atât de mult cerul....pentru dorul de Cer... 

joi, 6 iulie 2017

de ce

În ultima vreme am fost întrebată de ce nu mai scriu.... 

Pentru că starea mea nu mai e de mult timp una care să aștearnă pe hârtie lucruri senine... Nu fac decât să las timpului răgaz să așeze el lucrurile, așa cum stie să o facă mereu. Între timp încerc să caut frumosul clipei, al lucrului mărunt, așa cum am făcut o bună bucată de vreme, până să fi uitat...

Tot mai mult mă caut pe mine însămi, sunt într-o perioadă în care îmi dau seama că de fapt nu mă cunosc îndeajuns. Cărțile îmi sunt aliat, ca de obicei, iar răspunsurile vin, de unde mă aștept mai puțin. Se spune că în momentul în care începi să cauți ceva, drumul e pe jumătate parcurs. Citesc tot ce prind despre esența omului, despre puterea gândului asupra a tot ceea ce suntem sau vom deveni, despre resursele nebănuite ale firii noastre. 

Mă bucură aceleași lucruri: un cer cu nori și soare, apusurile, librăriile (Cărturești 💗), părinții mei, copiii mei, ai mei, toți ai mei,  cafeaua bună, dovezile de prietenie, de la și înspre mine, un motan, greierii la ceas de seară, răbdarea celorlalți, noblețea, un compliment venit din senin, o vorbă bună la nevoie.... 

Este atâta frumos în viața asta, atâta suferință, atâtea lecții de învățat, atâtea lucruri pentru care să fii recunoscător, atâta plus și minus, atâtea suișuri și coborâșuri....și mă simt ca un copil care abia învață să meargă prin viață.


 bine e să fii motan :)

cerul meu

dealul meu cu liniște și lumină de apus

Clujul meu iubit, cel mai iubit

în pauza de cafea

picături de teorie, în oceanul de practică

La portile disperării....o carte răscolitoare: VIAȚĂ fără nici un menajament.


"Plecăm. Plecăm mereu...

Spre alţii. În loc să venim spre noi. Fugim. Călătorim. Ieşim. La restaurante, în cluburi, în parcuri, în oraş, la sală, la şcoală, în călătorii de afaceri, în vacanţe. Alergăm de colo-colo. Căutăm. Căutăm lucruri. Căutăm oameni. Îi sunăm. Le dăm mesaje. Mailuri. Whatsapp-uri. Le scriem pe FB. Pe chat. Aşteptăm răspuns. Aşteptăm să ne sune. Mai mereu aşteptăm câte ceva. Pe cineva. Suntem aici acum, dar ne gândim cum ar fi să fim altundeva. Sau cu altcineva. Sau cum ar fi altfel. Mereu e un "altfel", desigur, mai bun, ascuns în mintea noastră. Fugim mereu după alţi oameni ‒ chiar dacă părem a sta pe loc. Inima noastră stă mereu după unul sau altul, aşteptând să fie băgată în seamă, culeasă, învelită, lăudată, admirată, mângâiată, îmbrăţişată, preţuită, iubită. Aşteptăm. Mai mereu aşteptăm. Mai mereu ieşim pe drumuri, pribegi neliniştiţi în căutare de nici nu ştim ce. Plecăm. Mai mereu plecăm undeva. Ne îmbrăcăm frumos, mai punem o mască şi ne îndepărtăm din nou de noi. Venim. Mai mereu venim de undeva. Atât de rar din noi. Şi venim doar pentru a ne pregăti să plecăm. Să încercăm, din nou, să ajungem înăuntru, prin afară. În plan vertical, prin planul orizontal. La noi, prin alţii. La El, prin lume. La bucurie, încercând cu orice preţ să evităm suferinţa.

În tot acest timp, unii oameni aleg să nu mai fugă. Ci să se îndrepte spre locul acela ascuns din inima lor. Şi, paradoxal, de abia când încetează să mai fugă după oameni, le apar în cale alţi oameni care au plecat în aceeaşi călătorie. "Ah, şi tu? ". Şi pleacă împreună mai departe, fiecare mai adânc spre inima lui şi împreună spre lumina ce ne adăposteşte pe toţi...

Poate că ajungem să cunoaştem oamenii cei mai frumoşi pentru noi atunci când încetăm să mai căutăm și începem să ne căutăm pe noi înşine. Poate că oamenii aceştia vin nu când îi chemăm, ci de-abia după ce ne-am întâlnit întâi noi, cu noi înşine. Poate că întâlnim oamenii cei mai apropiaţi sufletului nostru când încetăm să ne străduim să ni-i apropiem pe alţii și ne apropiem, pur şi simplu, noi de noi înşine. Iar pe drum întâlnim alţi oameni care fac acelaşi lucru. Poate că oamenii încep să vină spre noi, cu adevărat, pas cu pas, pe măsură ce noi ne îndreptăm spre noi, pas cu pas. Poate că cei de care avem cu adevărat nevoie vin în clipa în care nu mai avem nevoie de nimeni. Poate că cei pe care îi căutăm apar în clipa în care încetăm să îi mai căutăm. Poate că ne găsesc de-abia după ce ne găsim, mai întâi, pe noi înşine."

fragment "Floarea din asfalt" - Alexandra Svet




joi, 9 martie 2017

de azi

Am început o carte minunată, despre care am aflat dintr-o recenzie a părintelui Constantin Necula si am avut încredere să merg pe mâna lui :) E vorba despre Cu ultima suflare, scrisă de Paul Kalanithi.

La treizeci si sase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit ca sufera de cancer la plamani. A fost inceputul unei schimbari tragice: medicul care trateaza pacienti in faza terminala s-a transformat intr-un pacient care se lupta sa traiasca. Iar viitorul pe care si-l imagina impreuna cu sotia s-a evaporat.
Cu ultima suflare este cronica transformarii sale dintr-un naiv student la Medicina, care se intreaba ce inseamna o viata plina de sens, in neurochirurg, in pacient si intr-un tata care trebuie sa-si infrunte propria moarte.
De ce merita traita viata? Ce faci cand viitorul ramane un etern prezent? Ce inseamna sa ai un copil cand nu mai ai sansa la viata? Iata cateva dintre intrebarile la care autorul acestei marturii profund emotionante cauta raspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditatie de neuitat despre infruntarea mortii si un elogiu al vietii.
Cu ultima suflare este un gest emotional care a meritat: o induiosatoare si meditativa cronica de familie, dar si despre medicina si literatura. In ciuda tonului intunecat, poarta un mesaj pozitiv.“
The Washington Post





 

 Până una alta mă bucur de soarele care a devenit tot mai darnic și mai cald în a-și împărți razele cu noi, cei sătui de frig și griul de afară. În zilele libere, printre zecile de cerințe ale micilor mei care devin tot mai mari, continui să profit de o pagină dintr-o carte bună, de o cafea aromată, de flori vesele, de frânturi de cântece și poezii de ziua mamei, de o vorbă cu oameni deschiși la minte și la inimă și încerc să reînvăț exercițiul mulțumirii, pentru tot ce mi se întâmplă bun sau nu. 😊


 martie

 dulce pentru pici

a doua carte ce imi umple spațiile libere :)
ferestre cu tălpițe :)
și fotografii minunate, de la LORETA


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

După ceva tăcere.....

... incerc să aștern și aici câteva gânduri, nu de alta, dar am fost rugată să nu las praful să se aștearnă. :)

Anul a început exact așa cum e de la jumătatea celui ce a trecut: un mozaic cu multe, uneori prea multe piese : vise, bucurii, rugăciuni, dureri, iluzii, tristețe, speranță, muncă, efort, perseverență, culori, lumină, întuneric, sănătate, boală, liniște, haos, oameni, acțiuni, promisiuni, emoții, gânduri, gânduri, gânduri.....

Ce a adus nou anul, deși nu țin la astfel de obiceiuri de început de an, de sfârșit de an, este faptul că nu simt nevoia să mă mai plâng de nimic. Iau totul EXACT așa cum e. Cu încercarea de a mă adapta mereu și mereu noilor situații, noilor persoane ce îmi apar în cale, noilor stări prin care trebuie să trec. Mi se pare esențial pentru a merge liniștită mai departe. Să nu mă mai opun, să nu mai duc lupte de principii, de a convinge pe unul sau pe altul, ci de a merge drept pe calea pe care SIMT că trebuie să merg, convinsă de valorile în care cred și de la care nu mă abat. Chiar cred că fiecare lucrușor prin care trecem are propria sa lecție pentru noi.

Dincolo de toate aceste gânduri, viața curge lin, deși o simt năvalnic, și nopțile rămân refugiul meu de liniște, în care meditez, citesc, mă adun, pentru ca a doua zi să mă risipesc iar....

Ultima carte ce m-a ținut strâns legată de ea, a fost O fată ca tine.  Am ales-o pur și simplu din Auchan, citind in diagonală câteva pagini. E minunată, despre viața adevarată, din timpul războiului, despre dragoste si puterea de a lupta, deși aparent ai avea zero șanse. Minunată!


În rest, mă bucură aceleași lucruri: soarele, oamenii buni, o zambilă cumpărată din supermarket deși intrasem pentru tăiței, o cafea fierbinte într-o după amiază grea, o crăciuniță și un chiparos ce îmi înveselesc fereastra din bucătărie. :)
Viața e minunată, e un dar ca nici un altul, chiar dacă uneori ni se pare grea... și chiar este....






pătuțurile noi ale piticilor, deși în sertar dorm eu, contrar previziunilor :)

da, tot mai mult irosim timpul, deși suntem conștienți de asta....

Steaua Crăciunului, încă e frumoasă, și chiparosul meu drag

 o altă carte faină de tot, despre pelerinajul El Camino

Am citit zilele acestea ceva cu care mă identific tot mai mult, pe zi ce trece, semn ca nu eram chiar asa...  Zi de zi, îmi dau voie să fiu unicul scriitor al vieții mele. Asta e tot ce-mi doresc: să fiu un suflet viu în propria-mi viață!



marți, 20 decembrie 2016

bucurii

                                    apus

            tarta cu mar, zahar ars si scortisoara

                        umbrelute colorate

                           dimineti cu soare

       un cer....cum nu am mai vazut vreodata

                     ia cea noua a lui Matei

                   un Dar minunat de Secret Santa

                      Wallpaper. I love it! :)